Despre moarte şi măreţia omului primordial



Este interesantă percepţia morţii la unii filosofi. M-am gândit şi eu de nenumărate ori la moarte, dar în acelaşi timp m-am gândit şi la viaţă. Eu încerc să înţeleg moartea prin naşterea mea. M-am gândit de multe ori la moarte şi pot să spun că nu îmi este frică de ea. O percep ca şi cum ar fi naşterea mea. Naşterea mea nu m-a durut, n-am ştiut nimic despre ea. Moartea cred că este la fel. Omul când moare, nu mai ştie, pe moment, că moare. Despre moarte se spune că noi, oamenii, îi dăm dimensiuni hidoase şi îi permitem să ne macine conştiinţa de la o anumită vârstă. Eu nu mă gândesc la moarte ca la ceva anormal. Eu cred că după moartea mea voi pătrunde într-o altă dimensiune a existenţei celeste, nepercepută de noi ca fiinţe umane. Voi renaşte din propria-mi trecere !

Mă îngrijorează în schimb altceva. Am conştientizat faptul că eu m-am născut pentru a îndeplini o misiune umană. Mă pregătesc pentru trecerea într-o altă dimensiune, din punct de vedere spiritual, dar şi material. Doresc să fie totul în ordine în momentul desprinderii sufletului meu din trup. Această pregătire o fac în fiecare oră, în fiecare zi, în fiecare lună, în fiecare an de viaţă. Mi-e teamă să nu greşesc, să nu încalc regulile morale şi juridice. Doresc să fiu cinstit faţă de mine însumi, dar şi faţă de familie, faţă de semenii mei. Prin creaţiile mele, prin faptele mele doresc să-i fac pe semenii mei mai buni, mai sensibili, mai umani.

Consider că şlefuirea sufletului şi înălţarea lui pe culmile Luminii este rostul nostru în această lume. Acesta cred că este sensul vieţii ! De multe ori prin voinţa noastră complicăm viaţa, dar de fapt ea are nişte reguli precise, pe care le regăsim în morala creştină. Suntem nişte gladiatori, nişte fii ai Luminii, care au menirea de a lupta împotriva forţelor întunericului. În arena pământeană, printre spini şi iubiri neterminate, ne luptăm cu figurinele de ceară plămădinte din neant. Fără de credinţă-i creierul, cucerit de-atracţii sclipitoare. Ne rugăm la cerul nesfârşitelor iluzii, care bântuie prin noaptea necredinţei noastre. Fără pâinea şi apa Luminii rătăcim prin deşerturi copleşite de păcate. Ne-amăgim o vreme cu posibile iubiri adevărate, fără de regrete. Sufletele izgonite tremură în frigul durerii coborât din Nicăieri. Forme îmbrăcate-n fracuri, în armuri şi-n promisiuni meschine, ne provoacă la dueluri, cu iudaice săruturi ucigaşe. Din încrâncenarea luptei scapă doar flămânzii, de iubire nespurcată. Cât de trist e câmpul bătăliei din această viaţă efemeră. Peste trupuri cad jalnice lacrimi picurate din vederea plină ochi de apă vie, ca o dăruire fără vamă. Sub povara nemiloasă, cad agale osteniţii. Peste plapuma singurătăţii mai tăiem în carnea vie. Rătăcirile mârşave sunt vechi căinţe la picioarele virtuţii. Pentru a nu ne pierde, prin halucinante zile omorâte de-ntuneric, ne ridicăm poverile pe umerii zdreliţi de încercările călătoriei prin această viaţă. Gladiatori ai soartei ! Ascuţiţi săbiile Dreptăţii Luminii pe Golgota ruşinii !.

Importantă este ordinea din lumea noastra interioară, care trebuie să strălucească în ochii lumii strâmbe. Stiţi de ce? Printre noi există oameni, ce-i drept puţini la număr, care prin lumina faptelor şi ordinea lor interioară reuşesc să devină modele. Încet, încet omul se va schimba, deja sunt semne, şi nu va mai pune accent pe lumea materială. Omul îşi va canaliza forţele mintale şi fizice pentru a reconstrui măreţia lui spirituală, sufletească, pe care a avut-o imediat după ce a fost creat de bunul Dumnezeu.

Dumitru Ţimerman





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts