Doamne, ce frumos e să fii din nou copil!



Când scriu despre satul meu, îmi vin în gânduri amintiri, fel de fel, fără să mă documentez. Nu ştiu de ce, dar pârâiaşul de la margine de sat n-a întrebat pe nimeni dacă poate să-şi facă şi să-şi continue drumul, bătătorit de o sumedenie de ani, dar nici oamenii din Lăzăreni nu i-au mulţumit că udă atâta teritoriu, că permite să se-ngroape atâta cânepă în albia lui, că răcoreşte, atunci cînd trebuie toată zona ce coboară şi apoi urcă spre vii. După ani şi ani, îmi vin în minte nişte voci neasemuite, chiar nemuritoare, ale unor cântăreţi de muzică populară, aduse, parcă acolo, de apa cristalină ce le-a împrumutat vocile. Cele mai puternice voci ale Floricilor ( Bradu, Duma, Ungur) plus altele ce n-au nume de floare au făcut din Lăzăreni o localitate însemnată. Poate că oamenii de acolo sunt atât de frumoşi şi fericiţi pentru că ştiu să cânte şi să joace, încât au un suflet înălţător prin cântec şi joc, făcându-i şi pe alţii fericiţi. Aveam impresia că oamenii de acolo erau fraţi şi surori, oameni ce admirau cântecul şi jocul celor de “sub higheghe”. Aşa mi se păreau în anii copilăriei, aşa i-am purtat prin trecerea timpului, aşa i-am iubit şi-i iubesc, purtându-i în inima mea. Mulţi au plecat, cum pleacă zilele de vară, dar mi-i amintesc pe cei apropiaţi şi pe alţii, în diferite ipostaze. Am văzut satul la înmormântare şi-mi amintesc versurile-bocet compuse şi cântate atunci de femeile din sat, chiar de fete şi tineri ( nu numai de bocitoare), mai ales când murea un tânăr. Cântau ceva legat de viaţa mortului, ca şi cum ai regreta soarele plecat. Erau chemaţi, prin versuri, să participe la o nuntă închipuită a unei tinere floare, nu cu un fecior, ci cu moartea cea răpitoare. Soarta florii este cu totul alta, cu destinaţia în cimitir, unde va putrezi. Sigur, aici se vede cumplita durere pentru cel dispărut.

Oricum, gândind la satul meu, timpul parcă stă în loc şi eu nu mă mai satur de întâmplările şi imaginile celor cunoscuţi pe atunci, care mi s-au întipărit bine în minte. Bunicul, care lucrase în mină de cărbuni în America, s-a întors bolnav de plămâni şi doctorii din Tinca şi Oradea i-au spus că n-au ce-i face. O bătrână l-a sfătuit să se hrănească bine, şi dimineaţa, după un pahar de ţuică, mânca slănină cu ceapă şi apoi bea toată ziua canceauă de borş ( din tărâţe), iar seara, după cină nişte pahare cu vin. Nu l-au mai recunoscut doctorii când l-au văzut. Apoi a fost primar destui ani şi a trăit până spre 90 de ani. A murit răsturnat de carul tras de bivoliţe, răsturnat în şanţ, lucru ce i-a provocat moartea. Doamne, ce om mai era! Ce gospodar, ce harnic, ce iubitor de animale. În curtea lui erau două căruţe, cai, vaci cu viţei, bivoliţe, porci, oi, capre, gâşte, raţe şi găini. Avea o vie peste apă, îngrijită, cu o colibă interesantă unde mă ducea şi-mi alegea câte o lebeniţă coaptă ce o sorbeam împreună. Îmi făcea “soldăţei”, pâine cu bucăţi de slănină şi roşii cu un miros şi gust pe care şi acum îl simt, spunându-mi: “Mănâncă, pruncuţul meu, să creşti mare şi puternic!”. Nu ştiu cât de mare şi puternic am crescut, dar ştiu că ţin minte lucruri pe care le văd în faţa ochilor ca pe un ecran, unde se derulează parte din anii frumoşi ai copilăriei.

A fost o lume cu farmecul ei, o lume patriarhală, o lume despre care credeam, atunci, că nu mai există alta. Plecat la Braşov, unde am făcut grădiniţa şi şcoala (la “IAR”, apoi “Tractorul”), mă întorceam la 2-3 ani în sat. Deja mi se păreau multe schimbate şi mă aşteptam să văd aceleaşi lucruri, dar parte dintre ele nu le-am mai întâlnit nicicând. Purtam, zic, cu cinste cravata de pionier şi mă priveam în oglindă cu destulă mândrie. Treceam prin sat cu verişorii mei, de parcă aveam “gardă” personală. Le povesteam tot ce se întâmplă la şcoala din Braşov. Am locuit cu mama timp de 11 ani acolo, ea fiind rectificatoare la secţia sculărie a fabricii de avioane. Am prins, în Braşov, câţiva ani de foamete cruntă. Nu-mi ajungea la prânz mămăliga rămasă de seară, pe care o încălzeam într-o lingură de ulei. Învăţam destul de bine şi aveam colegi fii de ingineri, de oameni mari, chiar al directorului fabricii (fabrică de 22.000 de muncitori). Nu ştiam că la 14 ani mă voi întoarce în sat, mama fiind grav bolnavă şi fără posibilităţi să ne întreţinem. Aşa că un sezon a trebuit să învăţ cum se munceşte şi cum se câştigă pâinea cea de toate zilele. Am fost ciurdar în satul vecin.

Era greu pentru un copil, dar am făcut-o, încât chiar mă iubeau locuitorii din Cărănzel. Nu mi-a fost ruşine, cum nu mi-a fost când într-o vacanţă am fost factor poştal în Ştei. În cartea de muncă, primul loc de muncă este acesta. După terminarea liceului un an am lucrat ca funcţionar la Sfatul Popular din Ştei (Dr. P. Groza). Anii au trecut repede, am trecut prin multe (şi mai bune, şi mai rele), dar amintirile mă năpădesc, aşa cum dumneavoastră o faceţi fiecare, dând prin amintiri un sens al vieţii. Cei de generaţia mea şi alţii ştiu ce înseamnă aducere aminte a unei perioade ce a pus stăpânire pe suflet de copil, perioadă ce nu se poate uita. Doamne, ce frumos e să fii din nou copil!

Teodor Curpaş





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts