Toamna coboară în cămările sufletului, de pe drumuri prăfuite, devastate de secetă. Ciori croncănesc a pustiu, peste brazde tuciurii strivite de roata tractorului. Piersici coapte cad pe frunzele veştede din vie. Nostalgia serilor de altădată sărută bucuriile toamnei. Freamătul frunzelor uscate alungă sticleţii zgribuliţi. Plăpânde frunze se-aştern agale pe tărâmul privirii tale.
Prin ţinuturile toamnei zboară gânduri, ce poartă sărutul, talisman poleit cu raze nefireşti. Asfinţitul te poartă pe braţe, răsfăţat de zâmbetul tău cristalin. Înger întrupat în haine diafane desprinse din respiraţia pământului, cu aripi sidefii, modelate din lutul mirific. Mâini înflorite prinse-n freamătul nedefinit al chemării, iscat de căderea frunzelor rotite pe sunetul viorii. Privighetori adorm în cuibul palmei.
O frunză disperată se zbate-n părul unei sălcii plângătoare. Din ochii toamnei curg râuri de-ntrebări iscoditoare. Obositoare chipuri ţintesc câmpii împovărate de brumele târzii. Pe chipul tău strălucitor planează închipuite sărutări de catifea, se zbat dorinţe-n carapacea tăcerii învăluită de mister. De-atâta căutare s-au mistuit regrete pierdute prin albele odăi.
Un sol din cerul plin de grădini bogate cu fructe interzise păşeşte lin pe-obrazul ferestrei deschisă către nemurire. Dansează trupul diafan în patria imaginaţiei nedefinite. Superbul ritual încolăceşte trupuri înfierbântate de ireale drame. Nimicul se preschimbă-n chinuitoare iluzii prăfuite de marele Amor.
Deziluzii ucid dorinţe stârnite de ochii tandri. Pe buze cărnoase trăieşte dulceaţa unui sărut închipuit. Mii de cuvinte străbat spaţii ireale zămislite din eterna depărtare. Mai cade-o frunză precum o declaraţie de dragoste tardivă. Nimeni nu alină cu mierea cuvintelor pofta sălbatică iscată de-o şuviţă blondă rebelă.
Peste câteva clipe va bate ora vârstei de după miezul zilei. Nu vrem să îmbătrânim precum copacii toamna, strigă disperaţi îndrăgostiţii hăituiţi de seri şi nopţi divine. Cât de mică este clipa – spun filozofii ce navighează pe mările vremii. E ultima rază de iubire strecurată prin uşa cetăţii fără durere.
Se-anunţă o toamnă în care ploile se vor prinde de mână pe cer, vor valsa cu frunzele de castan, nuc şi cele de mere gutui. Faţa plină de riduri a pământului va fi îngropată de şiroaie gulerate. Vântul va şuiera ca un fecior printre lanuri de porumb sfâşiate de brume coborâte din ţinuturile iernii, amorţite de hibernare. Mâini reci se strecoară într-o caldă îmbrăţişare timidă.
Prin geamul blestematei disperări revăd neasemuite sărutări pasionale, rămase-n găoacea zilei onomastice. Te caut inutil printre oamenii grăbiţi ce-ascultă indiferenţi respiraţia motoarelor înecăcioase. Cortegii de frunze palide, ca nişte balerine machiate, se-aştern calm pe-asfalturi umede şi reci. Atunci îmbrăţişez cu mintea siluetele noastre reîntâlnite pe brâul unei fântâni arteziene
Dumitru Ţimerman