More


    Este 15 ianuarie! Ne amintim de M. Eminescu!

    =

    Aşa aş începe a-mi aşterne pe o coală de hârtie gândurile ce se îndreaptă, cu atâta dragoste şi preţuire, pentru cea dintâi personalitate a ţării, care, prin tot ce a făcut, a spart graniţele ţării prin cultură şi bărbăţie. Prima mea mirare, şi peste puterea gândirii mele, mă impresionează harul ce l-a putut dărui Dumnezeu marelui Eminescu, să scrie atât de mult într-o viaţă atât de scurtă. Cert este că Dumnezeu a aşezat în trupul lui Eminescu un suflet atât de mare, făcând din el un om de o statură intelectuală şi spirituală de-a dreptul impresionantă. A fost Eminescu o viaţă cu condeiul în mână, spunând întotdeauna adevărul, chiar dacă de multe ori durea, ştiind că Dumnezeu îi apără pe cei ce slujesc credinţa şi neamul şi nu-i va părăsi niciodată. Opera sa nu s-a împaginat numai în ziare şi cărţi, ci în mintea şi în sufletele atâtor oameni, fiind tradusă în multele limbi de pe pământ. Multe generaţii au beneficiat de aceste daruri oferite de corifeul neamului nostru.

    Chipul voievodal al marelui M. Eminescu domină tot ce înseamnă personalitate a literaturii, imprimându-ne în conştiinţele noastre drumul curat spre adevăr şi frumos. Sursă de energie spirituală, ruptă din inimă, din cerul, din gândirea, din sensibilitatea universului românesc, pildă de genialitate, de jertfă pe altarul creaţiei, Eminescu a desenat o traiectorie sublimă în cronica nemuritoare a Carpaţilor. Poezia lui presupune o lectură atentă şi aprofundată. Cuvintele lui sunt încărcate de multiple semnificaţii, implică, pentru desluşire, meditaţia, iar fascinaţia melodică a versurilor este în acord cu simfonia ideilor, îşi aşteaptă descifrarea printr-o receptare adecvată.Sunt conştient că opera lui Eminescu nu se învaţă, ci se trăieşte. De aceea pătrund subiectiv în nemărginita frumuseţe, zidită în columne brâncuşiene – fără sfârşit – în poezia eminesciană, integrată demiurgic în sensibilitatea noastră, în inima mea.

    De m-ar întreba cineva, ce tot vreau cu Eminescu, eu şi noi toţi i-am răspunde, destul de răspicat, ce nu mai vrem noi de acum încolo! Nu mai vrem sfidarea Limbii noastre, care este suportul vieţii neamului românesc, candela dăinuirii unui popor! Iar ea, Limba română, trebuie să rămână acasă stăpână. Să veghem, cum spunea Eminescu, mereu ca nu cumva „Harta limbii române să fie mai mică decât cea a României!”. Nu mai vrem ca legea strămoşească, Biserica Neamului, „hrana noastră, a tuturor”, cum scria Eminescu, tăria noastră, credinţa veşnică, să mai fie umilite de oameni fără frică de Dumnezeu! Noi suntem aici, cu acea suferinţă educată a răbdării, însoţiţi de toleranţa înţelepciunii cu care mereu ne-am edificat pentru păstrarea fiinţei Neamului şi a identităţii noastre multimilenare. Am învăţat de la Eminescu să reunim în dragostea frăţească pentru binele Neamului Românesc şi al patriei comune departe de cumplita dihonie, de blestemul demolator şi devastator al dezunirii!
    Dacă ne-am opri puţin la etapele vieţii şi creaţiei lui Eminescu, am descoperi: „Am răsărit din fundul Mării Negre”, „Ca un luceafăr am trecut prin lume”. Prin tot ce a scris există contactul cu natura, oamenii, folclorul, cu mitul pădurii. A fost încercat şi influenţat de biblioteca lui Aron Pumnul, de trupa lui Fany Tarrdini, de copist la Tribunalul din Botoşani, de călătoria în Ardeal (Tg. Mureş, Blaj, Alba, Sibiu, Răşinari), sufleur în trupa lui Iorgu Caragiale, turnee prin ţară cu trupa lui Pascally. Devreme ia contact cu arta, cultura şi filozofia (Kant, Schopenhauer). Dragostea pentru Veronica Micle, trimite poezii la „Convorbiri literare”: Venere şi Madonă, Mortuna est, Epigonii. Ia contact cu opera lui Novalis, scrie „Floare albastră”- simbolul poeziei romantice idealiste. Se simte contactul cu nedreptăţile sociale, cunoaşte lumea lucrând la Biblioteca Centrală din Iaşi, revizor şcolar, prietenia cu I. Creangă, prezent la cenaclul literar al Matildei Poni şi Veronicăi Micle, şedinţele „Junimii”, ziarist la „Curierul de Iaşi”, apoi la „Timpul”, colaborează cu Slavici, cu I.L.Caragiale, frecventează teatrul Matei Millo. Încearcă şi viaţa plină de privaţiuni. La 5 iunie 1883, la Iaşi, dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare.Urmează o perioadă grea a vieţii şi se stinge la 15 iunie 1889, fiind înmormântat la Cimitirul Belu din Bucureşti. /„Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină, Se stinse-o dalbă stea”.

    Ne mai aducem aminte de el la 15 ianuarie şi la 15 iunie. Amintesc câteva titluri: „Sara pe deal”, „Dorinţa”, „Sărmanul Dionis”, „Atât de fragedă”, „De câte ori, iubito…”, „Singurătate”, „Împărat şi proletar”, „Memento mori”, „Călin, file din poveste”, „Scrisorile”, „Luceafărul”, „Glossa”, „Odă în metru antic”, „Ce e amorul”, „Mai am un singur dor”, „Ce te legeni”, „Pe lângă plopii fără soţ”, „Criticilor mei”, „La steaua,” „De ce nu vii?”, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, „Junii corupţi” etc.

    Plecând pe linia înaltului umanism, romanticul Eminescu defineşte poetul drept „…om care stă noaptea ş-a minţii adâncime în strofe o desface şi o aşează-n rime…”(Icoană şi privaz). Tudor Vianu spunea: „Eminescu a avut, în dezoltarea poporului nostru, rolul de a-l fi înzestrat cu încredere în forţele lui intelectuale şi morale. Pentru prima oară, citindu-l, lăsându-se pătrunşi de puterea răscolitoare a cântecului lui, românii au dobândit conştiinţa de a fi dat lumii întregi, literaturii universale, pe unul din cei mai mari poeţi ai ei.”

    Întotdeauna, când privesc în urmă, văd din izvorul cugetului şi minţii sale, nu un simplu râu, ci un fluviu imens ce s-a devărsat şi se revarsă în minţile şi sufletele noastre. Doamne, îţi mulţumesc că mi-ai oferit posibilitatea să-l simt pe Eminescu şi iartă-mă pentru aceste puţine cuvinte, dar ţin din tot sufletul să nu-l uite neamul românesc pe Eminescu. Cu aleasă şi mare preţuire, semnează un firicel de apă curată a gândurilor de slujire a neamului şi a lui Dumnezeu ce se revarsă în fluviul cel mare al neamului românesc!

    Teodor Curpaş



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img