More


    POMELNIC

    =

    Necruţător timpul se aşterne în părul tău cu „zăpada” sa nici rece, nici caldă, doar supărător de adevărată, plină de spaimele morţii. Câteodată îţi vine să te urci călare pe neastâmpărata imaginaţie şi să călătoreşti, hai-hui, prin lumea necuvântătoare.
    Mamă, tata Gheorghe e aşa cum l-ai cunoscut, cu uneltele pământului în suflet, cu muşchii încordaţi pe coarnele plugului, cu furca înfiptă-n pala de fân uscat şi-n mănuşile de cânepă topită, cu sfaturile sale înţelepte, cu iubirile sale dedicate pământului. Gheorghe a ucis supărările şi-a alungat „furtuna” din creierele înfierbântate de alcool. Cu barosul în mâinile sale bătătorite a spart „zidurile de beton” ale neştiinţei. Cu trupul lui a pus temelie bisericii din sat, în care s-au perindat strămoşii cu cârjele-n mâini şi credinţa neucisă de ştiinţa păgânilor. El a rămas puternic, aşa cum l-ai cunoscut în tinereţe, ca un Decebal înfipt în trupul Câmpiei Ecedului, spre veşnică aducere aminte. El mai moţăie şi-acum pe scaunul vechi de lemn şi se trezeşte din când în când din cauza zgomotului avioanelor, care brăzdează cerul limpede al existenţei sale. Gheorghe n-a plecat nicăieri din minţile viilor, doar se odihneşte şi ne priveşte, de Dincolo, cu ochii lui căprui din care ţâşneşte ca un iezer dârzenia, înainte de-a pleca la coasă pe-o rână de canal.

    Mamă, unchiul Vasile a rămas acelaşi, cu filozofia vieţii în creier, plină de virtuţi, pe care o împarte şi-acum nepoţilor, milităreşte, pentru a fi ceva de capul lor în această viaţă plină de teste. Vasile „operează” şi-acum motoarele cu sculele sale pline de ulei ars. Sărută pământul bunicului cu roţile tractorului hodorogit. Vasile a rămas mesagerul facerii de bine şi întăritorul celor urgisiţi de soartă. Pios a crezut în nemurirea aceasta pe care ne-a lăsat-o nouă moştenire ca o legendă închisă-n caseta de aur a generaţiilor purtătoare de iubire.

    Mamă, unchiul Gavrilă priveşte răsăritul şi apusul, netulburat de plecarea sa din trupul de lut, pentru că vremea semănatului se apropie cu fiecare ghiocel înflorit, pleoştit de zăpezile târzii. Iubeşte holdele de porumb şi floarea soarelui precum gura însetată, care râvneşte apa limpede şi rece izvorâtă din trupul câmpiei. Ca o binecuvântare stă înaintea altarului cu sfeşnicele lumânărilor aprinse de neştirbita credinţă. Gavrilă înalţă şi-acum clăi de otavă de parc-ar fi palate medievale în care s-au refugiat miresmele verii.

    Mamă, m-a apucat aşa un dor de ei, cumplit de dureros. Zâmbetul de pe chipurile lor va rămâne mereu ancorat în sevele primăverii interioare. Liniştea din preajma lor a rămas netulburată de trecerea fără de întoarcere. În miezul unei nopţi de iarnă am încercat să-i întreb: cum e ACOLO ?, unde noi nu putem pătrunde cu oasele şi haina de lut, în care ne zbatem câteva zeci de ani, pregătindu-ne pentru desprinderea din lumea aceasta: efemeră, mincinoasă, dureroasă şi plină de iluzii ispititoare.

    Mamă, de bunicii mei Ana şi Dumitru, Măriuca şi Macarie, ce poţi să-mi spui ? Muncesc şi-acum pe-ogoarele moştenirii pentru hrana vacilor, oilor şi cailor priponiţi iarna în grajdurile acoperite cu paie ? Mai îmbracă şi-acum portul maramureşan fără de ruşinea civilizaţiei ? Trăirile lor curate trăiesc ca nişte statui de marmură nepătate de trecerea vremii ?

    Mamă, dar de unchii mei: Mitruţu, Viorica, Părăscuţa, Iustin, Anuca, Ion, Ileana, Silvia, Nicolae,Viorica, Părasca… Doamne, m-a apucat aşa un dor de ei, din dorul lor de altădată.

    Dumitru Ţimerman



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img