AU PLÂNS ÎNGERII, A PLÂNS DUMNEZEU ŞI NOI!



„Nu am, moarte, cu tine nimic…/Eu nici măcar nu te urăsc,/…Dar, ce-ai face tu şi cum ai trăi,/ De-ai avea mamă şi ar muri?/ Ce ai face tu şi cum ar fi,/ De-ai avea copii şi ar muri?/… Milă de tine mi-i,/ Că n-ai avut niciodată, mamă,/ Că n-ai avut niciodată copii”.

Cu această sensibilitate transmisă de Gr. Vieru, am simţit, alături de o mare mulţime de oameni, lacrimile îngerilor şi cele ale lui Dumnezeu, care, împreună cu ale noastre, au format un sunet ca susur de izvor. S-au scurs în clepsidra vremii câteva fire de nisip, de la plecarea Eleonorei Bruciu, o fiinţă cu totul aparte prin însăşi experienţa ei. Poate, Dumnezeu îi ia numai pe cei buni, iar „tristeţea” a fost cuvântul zilei în care ne-am despărţit de Nora, când puterea cuvântului n-a mai avut tărie, când gândurile noastre s-au îndreptat cu atâta recunoştinţă faţă de gingăşia sufletului ei. Şi ploaia de lacrimi îşi continuă căderea, suspinele erau din ce în ce mai adânci, privirile umede se întretăiau şi transmiteau îndurerare. Toţi au venit, familie, cunoscuţi, colegi de la cele două licee şi nu numai, foşti elevi, doctori, îngineri, pensionari, politicieni, vecini, uniţi în Grădina Maicii Domnului într-o continuă stare de veghe. Şi toţi se rugau, împreună cu preoţii, la odihna ce avea să vie a celei ce a fost Nora Bruciu.

De fapt, cine a cunoscut-o, ştie că aparţine unei familii în care educaţia şi bunul simţ au fost prezente. Acelaşi lucru în familia lui Costică Bruciu, care a făcut tot ce-i posibil pentru a o păstra în viaţă.

Profesoară, chiar de excepţie, care prin felul de a se adresa oricui, te liniştea şi-ţi dădea curaj, te făcea încrezător în tine! Doamne, cât suflet punea în orice activitate şcolară la lic. „Unio” sau la „M. Eminescu”! Era mereu înconjurată de colegi şi de elevi, de părinţi, de cei cu care colabora în realizarea unor spectacole sau concursuri! Toţi aveau doar cuvinte de mulţumire. De aceea, chipul ei va dăinui, iar minunatul suflet va luci veşnic, prin ani de furtună şi nu va apune, căci Dumnezeu îşi va odihni braţul pe umărul său!

Mereu vom murmura şi vom vărsa o lacrimă, gândindu-ne la colega noastră Nora Bruciu, când ea va fi dincolo plecată, aproape de Dumnezeu, care o va odihni în pacea Sa! Lacrimile noastre-s tot mai fierbinţi, pentru că motivele despărţirii de Nora Bruciu sunt identice cu spusele preoţilor în Capela Cimitirului de lângă gară. Când Dumnezeu a luat-o, speranţele lui Costică Bruciu şi ale noastre s-au spulberat. Au început şi continuă dureri de necrezut, dureri sufleteşti într-o familie ce nu poate concepe această despărţire. Salba de lacrimi de la gâtul Norei Bruciu o va însoţi dincolo, ca pe un iconostas pe poteca ce-o calcă numai cei care, trăind, au ştiut să moară!

„Plecarea” ei formează o durere, iar vremea se închide asupra noastră şi-i promitem toţi de aici şi din afară să n-o uităm! A fost în stare să lupte crâncen cu viaţa, trântindu-se cu ea, chiar înainte de schimbarea prefixului, când numărăm anii, când clopotele s-au tânguit prelung, anunţând că pe caldarâmul oraşului nu vor mai trece paşii ei încercaţi! Doamne, ce tristeţe ne-ai slobozit în suflete, câte lacrimi s-au revărsat şi se varsă, câtă amărăciune la cei apropiaţi, câte regrete pentru o astfel de „plecare”!

O văd, la vizita în Maramureş, cu prietenul meu, Costică Bruciu, pe atunci directorul celui mai mare liceu din judeţ, înainte ca ei să se căsătorească. Un fel de „peţit”, când am văzut-o prima oară. Simţeam că toate visele lor se vor împlini. S-au împlinit multe, au devenit fericiţi şi au fost aşa până … plângându-i pe „părinţii care mor”, devine totul ca o premoniţie prin timp.

Ne-am convins încă o dată că asta-i viaţa, o monedă forte a destinului. Părintele Îndurărilor ne convinge că trecerea din rolul vieţii în cel al morţii, ca un semn de doliu, prin care se schimbă domiciliul, este obligatorie!

S-a stins cu cei apropiaţi în gând şi n-o vor uita. Nici noi! Odihneasc-o Bunul Dumnezeu în pacea Sa!

Teodor Curpaş





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts