RUGA POETULUI TEODOR CURPAŞ



Volumul de poezii “ Rugă”, semnat de poetul Teodor Curpaş, ne dezvăluie universul existenţei sale interioare, care cuprinde în esenţa sa: interogaţiile religioase, sensibilitatea, virtuţile umane, iubirea mamei identificată cu puritatea celestă, patriotismul de fină substanţă cu “rugile” aşezate în poeme şi adresate divinităţii. Observaţiile poetice sunt diverse şi imprevizibile, iar pe alocuri poetul cade voit într-un descriptivism contemplativ, care are menirea de a scoate în evidenţă esenţa poetică. Poetul foloseşte un limbaj autentic, la prima vedere uşor accesibil, dar care înmagazinează în el fondul unor trăiri selectate cu mare măiestrie din multitudinea ipostazelor vieţii palpabile. Generozitatea şi altruismul poetului rezidă din “rugile” sale, de parc-ar fi mesagerul, mediatorul infailibil, care îşi ia pe umerii săi poverile lumii, imperfecţiunile, dupã care le potriveşte în poeme ca pe nişte rugãminţi esenţiale, menite să schimbe în bine viaţa pământeană: “Mă adresez ţie, Creatorul lucrurilor/ Cu multã iubire şi mult respect…” (Rugă 1); “Fă să fie pace-n lume…” (Rugă 2); “De ce mor copii de foame ? / Bucuria lor – pierdută-n neguri” (Foamea lumii). Aceste incantaţii poetice le regăsim şi în poemele: „Rugă 3”; „Rugă 4”; „Te implor”; „Dor de lumină”; „ Intrebare” : “ De ce-ai fãcut omul atât de măreţ, dar mărunt ? “… Iată câteva versuri, caracterizate printr-un altruism aparte, care au menirea de a ne conştientiza, de a ne trezi din letargia noastrã cotidianã, formată din egoism, insensibilitate şi ignoranţã faţă de durerile semenilor noştri. Dar până la “trezirea” noastră, poetul exclamă: “ Voi înfăptui o mare schimbare/ Cu gândul ce mut mă alină/ Cu vorba lui Ghoethe: Lumină !/Cât mai multă lumină” (Lumina). Poetul Teodor Curpaş evadează din cotidian, prin intermediul poeziilor, în liniştea, curăţenia şi pacea sufletească a satului de altădată: “Ce albe şi curate sunt casele din sat !/ Drumul este aşezat ca singurul sub soare/ Pădurile se-agaţă de stânci/ Formând cu oamenii veşnicia”… (Satul Meu). Pe acest fundal existenţial, poetul îşi aduce aminte de mama, care pentru sufletul lui este semnul purităţii, al seninătăţii şi-al liniştii absolute, valori inegalabile şi imprescriptibile, pe care nu le-a mai găsit la nici o altã fiinţă umană: “Mi-aduc mereu de mama aminte/ De culoarea ochilor senini…” (Mamei); “ Îţi spun cu mâna pe cruce / Te-am iubit înainte să te cunosc …”(Iubire). Contemplaţia poetică o regăsim ca un etalon în poemul-pastel “ Câmp de maci”: “Când macii se-nalţă spre cer/ Ca nişte corole spre bolta cereascã …”, unde comparaţiile se împletesc armonios cu metaforele. Cele două coordonate existenţiale, viaţa şi moartea, se regăsesc în poeme ca douã destine implacabile. Lumea în care trăim este plină de deşertăciune, e un miraj, dar şi o vale a plângerii. Destinul divin a vrut, peste voia părinţilor, ca unii dintre noi să se nască în lume: “Eu am venit în lumea asta/ Fără să vreau şi fără vrere…..Pe mine nu m-au vrut părinţii/ şi-am venit în lume fără har/ Căci lupilor eram sortit – în dar…”(De-a soarta). La polul opus, aşteaptă moartea, iar poetul parcă îl invocã pe Dumnezeu să-i îndeplinească o ultimă dorinţă, care să sfideze soarta hărăzită încă înainte de-a se naşte: “Aş vrea ca, poate pentru prima oară/ Să-mi fie înmormântarea-n primăvară/ Cu clar de stele şi lună sfioasă…” (Condus). Doar iubita este martora unor insomnii, generate de obsesia morţii: “ Ţi-am spus, iubito! Am insomnii./ Şi-i vãd pe toţi în haine negre,/ Pregătiţi de concertul de gală/ Mi-e groazã, iubito! Am insomnii/”. Prin intermediul poemului “Cuvânt ”, poetul ţinteşte într-o manierã elegantã virtuţile morale. Pentru a deveni om, trebuie să ne lepădăm de ipocrizie, minciună, laşitate, egoism…., iar din talentul cu care ne-am născut să dăruim celor din jur darurile noastre: “Ce bine-i când omul este om/ Din iarbă să se facă pom!”. Diversitatea ipostazelor poetice, a trăirilor sale, a lumii sale interioare, a percepţiei sale extrasenzoriale, le regăsim în trei poeme reprezentative pentru întregul volum de poezii “ Rugă “, care, la rândul său, este cuprins într-o mare clepsidră din care se “scurg” poemele ca nişte picături esenţiale ale vieţii trăite: “Şi totul pare a fi un mister /Totul pare acum o oglindă spartă/ Cu mii de cioburi în culori”(Fatalitate); “ Şi mergem noi de bună seamă/ Ca timpul ce-n clepsidră se destramă/ Mă întâlnesc în timp cu copilăria mea…” (Căutare); “Când râzi în faţa ei şi n-o bagi în seamă/ Se preface în cioburi şi fărâme/ Nisipul se sparge în timp/ Şi timpul în tine rămâne…” (Clepsidra). Poemele poetului Teodor Curpaş sunt nişte perle ale existenţei sale, în care, dacă le citeşti cu atenţie, te vei regăsi cu trăirile tale ca într-o carte deschisă, “ de inimă, minte şi credinţă “.

Dumitru Ţimerman





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts