Averea hrăpăreaţă



De câte ori ne gândim la avere, parcă ni se arată în minte portretul duplicitar al lui Ion, dar şi portretele celor două fete pe care el le-a „iubit” cu ardoare: pe una pentru averea lui tata, iar pe cea săracă pentru frumuseţea, gingăşia şi dezinvoltura comportamentală. În zilele noastre, mai trăieşte „pe ici, pe colo” câte un Ion, ce-i drept mai puturos decât „harnicul” nostru Ion, din romanul cu acelaşi nume, de Liviu Rebreanu. Acest „Ion” din zilele noastre umblă „cu jalba-n proţap” pe la tot felul de „sfătuitori de doi lei”, care-i învaţă calea neomeniei. Astfel, Ion al nostru se face „luntre şi punte” pentru a ştirbi cutuma străbună şi, desigur, pentru a alunga pacea din familiile unor oameni simpli din popor.

Pe lângă Ion, mai există şi tot felul de avari, pe care-i întâlnim sub diferite măşti, plini de prejudecăţi, care visează să-şi mărite fata după un om bogat sau să-şi însoare băiatul după o fată „înstărită” din punct de vedere material. „Regizorii” din culise incită sau acceptă tacit situaţia de fapt şi încurajează astfel de posibile viitoare căsnicii, în speranţa că fericirea şi bunăstarea mult visată va deveni în sfârşit realitate.Nu contează că fata sau băiatul sunt sacrificaţi pe „altarul averii” sau interesului meschin şi că, ulterior, unul sau altul vor avea de suferit. N-are importanţă faptul că mai sunt nişte reguli şi virtuţi creştine, care dacă sunt încălcate cu vicleşug, cu siguranţă judecata divină îşi va spune „mai devreme sau mai târziu cuvântul”.

În alt context al hrăpăreţei Averi, cuvântul părinţilor înţelepţi, prin care s-a făcut „împărţeala” în mod cinstit şi drept, pe vremea când erau în viaţă, este terfelit, iar fraţii, cumnaţii sunt acuzaţi pe nedrept de cei care râvnesc la „pătrăţica de avere” a aproapelui, care costă „o nimica toată”, deşi ei şi-au primit-o pe-a lor “ cu vârf şi îndesat “. Aceşti oameni, nesătui de avere, iau în derâdere cuvintele şi avertismentele părinţilor supravieţuitori, văduve sau văduvi, care nu sunt vinovaţi pentru deciziile luate de proprietarii de pământ – bunici, părinţi sau nepoţi – care-au lăsat „cu limbă de moarte” împărţirea moştenirii lor.

În nenumărate situaţii, casa părintească a devenit un simbol pentru foarte mulţi moştenitori de drept, care n-au luat de la nimeni nimic, dar nici n-au împărţit nicio palmă de pământ împotriva cutumei străbune. Valoarea casei părinteşti, pentru ei, nu se cuantifică în bani, pentru că ea înmagazinează pentru foarte mulţi moştenitori: primii paşi din copilărie, zâmbetul bunicilor, liniştea şi dragostea inegalabilă a părinţilor, minunatele amintiri din vremea Sărbătorilor de iarnă, Sfintele Paşti, Sfânta Maria etc. Pentru aceşti trăitori, care se reîntorc din când în când la vatra casei părinteşti, nu contează valoarea în bani a casei părinteşti din chirpici sau cărămidă. Pentru ei contează acele rememorări inegalabile şi liniştea pe care le regăsesc pe „gura de Rai” a vetrei strămoşeşti. În plus, ei îi primesc pe toţi din familie cu daruri, mâncăruri alese şi tradiţionalul vin, conform ospitalităţii transmisă din generaţie în generaţie.

Există şi situaţii în care se naşte şi confuzia. „Înţelepţii sfătuitori” îi incită pe „prostovanii satului” împotriva propriilor familii şi proiectează o imagine falsă despre proprietarii de drept, care vin în satul natal, în satul copilăriei, la fel cum o făceau şi în anii trăiţi în casa părintească împreună cu părinţii, fraţii sau surorile. De obicei, scandalagiii, care vor avere pe nedrept, o viaţă întreagă n-au făcut aproape nimic, iar tot ce-au agonisit s-a dus pe bucuriile şi plăcerile trecătoare ale vieţii. În pragul bătrâneţii, când îşi fac socotelile, constată că au rămas doar cu ce-au „căpătat” de la tata, mama, fraţi, surori, socru sau soacra, şi-i invidiază pe cei din familie care-au reuşit să facă ceva în viaţă, cu sudoarea frunţii lor, mai precis „ să înmulţească talantul “. Confruntările juridice se nasc din aceste conflicte false, pentru că unii luptă pentru o avere necuvenită, iar alţii pentru bucuria de drept a casei părinteşti dăruită de bunici sau părinţi. Nu întâmplător, în alte situaţii, bunicii şi străbunicii noştri dojeneau odraslele hrăpăreţe: „ Măi, fiule, cum vrei tu să stăpâneşti toată averea pe care tu o vrei, când nu eşti în stare să o înmulţeşti pe cea puţină, care ţi s-a cuvenit de drept ? “

Dumitru Ţimerman





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts