More

    Capul de slugă

    Prinţul Emi s-a născut într-o seară de primăvară îmbrăţişat de ghirlande exotice. Capul i-a fost luminat de astrele veşniciei. Înţelepţii din cetate l-au scăldat în apa harului divin şi l-au hrănit din pâinea înţelepciunii. Babele l-au venerat, dar fetele l-au ignorat până ce a ajuns pe culmile tinereţii. Într-o zi, cuprinsă de negurile unei furtuni neaşteptate, Faraonul l-a chemat la el. Fără nici o remuşcare, acesta i-a tăiat capul şi i-a pus în locul acestuia un cap de slugă, cu faţa asemănătoare prinţului Emi. Capul, secţionat prin inginerii medicale, i l-a dat prinţului Emi-slugă pentru a-l păstra cu grijă într-o casetă aurie. Faraonul procedase astfel la îndemnul sfetnicilor săi, care se temeau de personalitatea strălucitoare a prinţului Emi, asemuită cu un diamant căzut din cer în timpul unei ploi de meteoriţi miraculoşi. Suita Faraonului şi chiar el însuşi nu s-au putut obişnui cu gândul că un aşa om ar putea să se adapteze comenzilor stăpânirii, care trebuiau executate orbeşte. Datorită noului său cap, prinţul Emi-slugă devenise un fel de roboţel, căruia i s-a spus: “ Trebuie să faci exact ce-ţi spunem noi, pentru că altfel nu vei ajunge să-ţi trăieşti bătrâneţile! ”. Bucuroşi nevoie mare, mai apoi, s-au ridicat: ignoranţii, laşii, inculţii, lingăii şi avarii preamărindu-l pe Faraon pentru izbânda sa în faţa prinţului Emi.

    Seară de seară, prinţul Emi-slugă deschidea caseta şi privea capul, care nu era unul oarecare, supus putreziciunii. Era un cap provenit din elixirul lumii imateriale. Muritorii n-aveau cum să tâlcuiască această lume inefabilă, cu mintea lor prinsă-n chingile sclaviei faraonice.

    După ani şi ani, la porţile Faraonului s-a arătat un bătrân bărbos şi gârbovit, sprijinit într-un toiag. Străjerii văzându-l atât de pipernicit şi prăfuit de drum, l-au lăsat să intre în cetate. Bătrânelul abia îşi trăgea picioarele. Buzele îi erau uscate de sete şi căldură, iar foamea îl cuprinse în ghearele ei. Din buzunarul hainei zdrenţuite a scos doi bănuţi de aur, în schimbul cărora a cumpărat: smochine, un colţun de pâine şi un pahar cu apă. Câteva clipe mai târziu, hermeticul oaspe s-a retras sub un măslin, pentru a se înfrupta din bunătăţi. La câţiva paşi, alături de el s-au aşezat doi beduini. Aceştia sporovăiau verzi şi uscate. Din vorbele lor, moşul a aflat locul unde era legat prinţul-slugă, cu lanţurile robiei.

    Umbrele nopţii au izvodit tiptil, tiptil din nisipuri. Trecuse de miezul nopţii. Moşneagul s-a strecurat printre străjerii din faţa porţii Faraonului şi a intrat nestingherit în clădire. A urcat nişte scări de marmură şerpuitoare. Cu mare băgare de seamă, Căutătorul a pătruns în dormitorul prinţului Emi-slugă. Mâinile îi străluceau ca licuricii în nopţile înstelate de vară. Milioane şi milioane de fascicule l-au cufundat pe prinţul Emi-slugă adormit într-un somn hipnotic. Sub această ploaie de hiperlumină, caseta-carceră pâlpâia ca o roată a Carului Mare. Din căptuşeala trenciului său, hirsutul a scos un fel de baghetă miraculoasă, cu ale cărei puteri a desprins de trup capul de slugă al prinţului Emi, punându-l în locul celui din casetă. Datorită dexterităţii lui nepereche, maestrul-chirurg i-a redat adevăratul cap prinţului Emi. Pe faţa lui adormită se-arătă numaidecât un zâmbet nepământean.

    Zorii dimineţii stăteau să se arate pe buzele orizontului. Bătrânelul s-a retras din odaie şi-a dispărut în luminile enigmatice ale răsăritului. Ciripitul unei păsări măiastre l-a ridicat din pat pe prinţul Emi, care s-a spălat pe ochi cu roua florilor de salcâm. După aceea, prinţul Emi s-a aşezat la masa de cremene atras de pana de scris şi de o pânză albă rigidă. Valuri de cuvinte se revărsau prin peniţă în acordurile unei simfonii interioare. Aşa s-a născut poemul de fildeş, un veritabil antidot împotriva răutăţii din sufletele cătrănite de spaimele malefice ale infernului prostiei şi ignoranţei. La ora mesei, prinţul Emi s-a înfăţişat înaintea Faraonului şi i-a dăruit manuscrisul său pe o tavă garnisită cu diamante culese din lumea celor „milostivi” . Faraonul era, ca de obicei, întunecat la minte şi la suflet. A început să citească de parcă ar fi descoperit o comoară nepreţuită. Deodată, faţa lui s-a înseninat ca şi cerul după o ploaie caldă de vară. Înaintea ochilor i se întindeau ţinuturi pline de hrană spirituală. Din gură i-au răsărit cuvinte de pioşenie şi înţelepciune. Apropiaţii Faraonului au început să cârcotească de parcă erau nişte găini cuprinse de teama vulpii. Ba urlau ca descreieraţii, ba îl condamnau la moarte pe scriitorul cetăţii. Faraonul i-a liniştit şi le-a poruncit : “Fiecare locuitor, tânăr sau bătrân, să citească sau să asculte poemul de fildeş!” .

    Prinţul Emi a căpătat “ in integrum” Căsuţa Creaţiei. Mulţi bolnavi spirituali veneau aici să-l vadă cum vrăjeşte cuvinte întru vindecarea: prostiei, răutăţii, invidiei, orgoliului şi egoismului mileniilor, la porţile cărora mai bate-va cu toiagul un bătrânel…

    Dumitru Ţimerman

    ȘTIRI RECENT ADĂUGATE