More


    GELOZIA UCIGAŞĂ (I)

    - Advertisement -

    M-am hotărât să intru în micul parc de lângă gara oraşului. După câţiva paşi am constatat că multe din băncile de lemn erau ocupate. Am luat-o agale pe una din aleile înguste presărate cu prundiş. La capătul ei, pe o bancă, am zărit un bătrânel. M-am apropiat. Am dat bună ziua şi l-am întrebat dacă pot să mă aşez alături de el. Nu mi-a răspuns. Privirile lui alunecau, parcă, pe lângă mine. Totuşi, am îndrăznit să mă aşez la capătul celălalt al băncii. Privit din profil, faţa lui brăzdată de nenumărate riduri era de o apatie stranie. În mâna stângă avea o jumătate de pâine. Din când în când, rupea cu mâna dreaptă câte o bucăţică şi o ducea absent la gură. Mânca încet, iar privirile lui continuau să rămână mai departe aţintite în gol. Deodată, a încetat să mai mănânce. S-a oprit aşa, ca la un semn nevăzut. Apoi, fără să întoarcă capul spre mine, a început să povestească:
    “ Am lucrat mulţi ani în acest oraş. Ce minunaţi sunt anii tinereţii. Îmi plăcea să fiu liber, să fac ce vreau după orele de program. Hoinăream uneori prin oraş, de unul singur, sau mă duceam la câte un film, iar după aceea la una mică. În parcul acesta am cunoscut-o întâmplător pe Ea. Foarte frumoasă. Era delicată în gesturi şi în dialogurile dintre noi. În prezenţa ei, mi se strecura în suflet o linişte nemaiîntâlnită. În fiecare seară, ne retrăgeam, singuri-singurei, pe această bancă. N-a întârziat niciodată de la întâlnire. Prima sărutare, primele atingeri, visurile şi marile planuri de viitor. Ne iubeam. Da, ne iubeam mult. Părinţii au fost împotriva noastră. Mare pagubă, ne-am zis noi. Până la urmă ne-am căsătorit fără ştirea lor. La starea civilă au fost doar câţiva prieteni. Moderni, nu ?“.

    Şi-a plecat capul. Privirile lui fixau de astă dată pământul de parcă l-ar fi scormonit. Preţ de câteva minute n-a mai vorbit nimic. Aveam senzaţia că i se strecurase în suflet un strop de bucurie.

    “ A fost o vreme când ne-am înţeles foarte bine. Nimeni şi nimic nu ne-ar fi putut despărţi. Doar moartea. După doi ani de căsătorie, Ea a născut un băieţel. Simţeam că trăiesc cu adevărat. Amândoi ne ocupam de copil. Îl îndrăgeam. Într-una din zilele acelea, Ea a mers cu băieţelul la grădiniţă. În ziua aceea, a avut un accident de circulaţie. Scumpa mea soţie s-a ales cu o fractură de bazin, dar s-a făcut bine. Viaţa noastră de familie a reintrat pe făgaşul ei vechi. În relaţiile dintre noi, nu am avut niciodată discuţii contradictorii. Ne înţelegeam de fiecare dată asupra oricăror probleme şi conveneam împreună ce să facem şi cum să facem…”. În mod surprinzător, câteva clipe mai târziu, bătrânelul pricăjit din faţa mea şi-a ridicat mâinile strânse pumn şi pe un ton apăsat a exclamat:

    “ Ahh ! Totul ar fi fost bine, dacă n-ar fi apărut barmana aceea ! “.

    Dezamăgit peste măsură, şi-a lăsat mâinile să-i cadă neputincioase pe genunchi. O lacrimă rebelă, reţinută cu greu de pleoapă, îi mânjise colţul ochiului drept.

    “ Nu ştiu de ce, dar mi-a plăcut barmana aia oacheşă. Am cunoscut-o la un restaurant. Nici măcar nu era aşa de frumoasă. Pe deasupra era şi pisăloagă. Poate curiozitatea a fost de vină ? Nu ştiu…Desigur, cum-necum, Ea a aflat de ibovnica mea. Mergeam acasă noaptea târziu şi invocam tot felul de motive. Au început inevitabilele certuri. Pe băieţel îl vedeam destul de rar. Avea pe atunci 13 ani. Încrederea şi sinceritatea dintre noi se destrămaseră treptat, treptat, ca o ceaţă de primăvară târzie. Barmana parcă mă înnebunise. Nu mă mai recunoşteam. Devenisem un alt om. Sentimentele mele faţă de Ea erau din ce în ce mai confuze “ . Tocmai pornise un tren din gară. Zgomotul roţilor acoperea vocea joasă a bătrânelului. Abia dacă-i mai puteam desluşi vorbele.

    “ Visul Ei era acela de-a-l vedea pe băiatul nostru student. Îmi spunea de multe ori: – Dragul meu, îmi doresc atât de mult ca băiatul nostru să urmeze cursurile unei facultăţi – . La şcoală, băiatul nostru învăţa bine. La fiecare sfârşit de an şcolar venea acasă cu un premiu. Ea nu se putea împăca cu gândul că în viaţa mea mai există încă o femeie. Într-o zi mohorâtă de toamnă, mi-a zis: – Bărbate… eu nu mai însemn nimic pentru tine ! – . L-a luat pe băiat şi m-au părăsit amândoi. A urmat divorţul. M-a durut. Atunci, mi-am amintit primele noastre întâlniri nevinovate, frumoşii ani de căsnicie…totul “ .

    Dumitru Ţimerman



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img