Am întâlnit zilele trecute o bunicuţă, care locuieşte într-o localitate din judeţul Satu Mare. Cu vădită durere în suflet mi-a povestit despre faptul că din ce în ce mai mult ne înstrăinăm unii de alţii. Vecinii nu mai sunt ca altădată, săritori, comunicativi şi ospitalieri. Pe vremuri, la ţară, în fiecare duminică după-amiază, după Slujba Vecerniei, vecinii ieşeau pe banca din stradă şi povesteau ore în şir, în timp ce bărbaţii jucau cărţi, câte o partidă de 66, iar copiii jucau oină. Acum, duminica după-amiază, în multe locuri de la ţară, uliţele sunt pustii, iar conversaţiile cu vecinii sunt pasagere şi lipsite de consistenţa căldurii sufleteşti.
La oraş, locatarii din multe blocuri abia dacă se cunosc, iar câteodată trec două-trei luni, poate chiar un an, până să te întâlneşti cu vecinul de la etajul I sau cel de la etajul IV. Chiar dacă se mai leagă nişte prietenii, între diverşi locatari de la bloc, ele sunt de scurtă durată, deoarece acestea se destramă din diferite motive. Alţii sunt suspicioşi, alţii prevăzători şi parcă frica, egoismul, invidia şi indiferenţa faţă de aproapele nostru ne-au îndepărtat unii de alţii. Facebook-ul, internetul, televizorul, calculatorul au devenit mijloacele prin care oamenii comunică “verzi şi uscate”. Şezătorile de altădată s-au transformat în şezători virtuale, iar comunicarea prin intermediul internetului este pragmatică, prescurtată şi radicală.
Iată o expresie, care circulă prin popor şi care se referă la egoismul nostru cel de toate zilele, de care avem parte cu nemiluita: “ Nu trebuie să ai mamă şi tată, când e vorba de tine ! “ Adică, să fii nemilos faţă de semenii tăi, conform arhicunoscutei zicale: “ Interesul poartă fesul!” Asistăm în zilele noastre la o luptă acerbă pentru supravieţuire. Fiecare îşi drămuieşte veniturile, în mare parte, şi teama de a nu avea cele necesare pentru ziua de mâine se transformă în cumpătare. Fiecare “ieşire în oraş” costă bani. “Cheful de chef” se lasă cu „goluri”, mai mari sau mai mici, în bugetul familiei. Recuperarea pierderilor este anevoioasă, motiv pentru care mulţi preferă să rămână la sfârşit de săptămână închişi în „sânul familiei”. Nici de oaspeţi nu se mai bucură omul, pentru că şi aceste întâlniri prieteneşi diminuează bugetul familiei. Mai nou, la reuniunile de familie fiecare vine de-acasă cu merindea lui, pentru că gazda nu poate să suporte cheltuielile necesare pentru meniu şi băutura aferentă.
Altruiştii, oamenii care fac bine semenilor, fără să le ceară acestora nimic în schimb, sunt consideraţi de multe ori “ proşti “, mai “ pe faţă, mai pe dos “. Deocamdată, pe la noi, în multe situaţii valorile sunt date la o parte „elegant”, iar prăpastia dintre noi şi aproapele nostru se adânceşte iremedial. Veniturile modeste, lipsurile, cheltuielile mari, interesele, lupta pentru avere, discrepanţele dintre anumite categorii sociale şi alte motive, mai mult sau mai puţin întemeiate, ne înstrăinează unii de alţii, uneori până la lacrimi. Respectul, solidaritatea, iubirea faţă de aproapele nostru şi aprecierea valorii omului în sine, sunt terfelite, ignorate şi aruncate în marele coş al egoismului. Asistăm la o criză morală fără precedent, în care indiferenţa, nu numai faţă de aproapele, dar şi faţă de moştenirea lăsată de străbunii noştri, a atins „cote greu de imaginat”. Din cauza acestei înstrăinări, care se pare că este regizată din culise, parcă nu mai avem deocamdată „coloana vertebrală” necesară pentru renaşterea noastră „din propria cenuşă”. Mulţi dintre cei rămaşi acasă au sentimentul că sunt străini în propria lor ţară, că mijloacele coercitive exagerate sunt armonizate cu interesele unor feţe străine necunoscute, care prin forţa banului impun regulile profitabile ale unui joc de culise.
Dumitru Ţimerman