Speram, din tot sufletul, să nu ajung să decid a-mi deschide sufletul. Acum o fac. Locuiesc şi muncesc în Satu Mare de o viaţă, cunoscând împlinirile, neîmplinirile şi promisiuni neonorate. Aceste în viaţa socială şi mai ales în cea politică!
Oricum, nu m-am ameţit niciodată cu apă rece! Realist, după activităţi în urma cărora am lăsat „loc de bună ziua!”, cu o experienţă destulă, pot afirma că politica este o artă a posibilului şi a concesiei liber – acceptate. Acolo, în politică, neexistând sentimente, ci doar interese. De aceea am văzut de-a lungul anilor şir de eşecuri şi gafe, de cosmetizări din mers, de improvizaţii după ureche, care n-au dat rezultatele aşteptate de unii sau de alţii! Acestea au dus, an după an, la oameni de „jumătăţi de măsură”, oameni care au acceptat să demoleze, nu să construiască sau cei care au semnalat o direcţie şi-au luat-o în altă direcţie! Unii s-au angajat în campanii doar pentru a fi „iepurele” cuiva, nu ca să fie un luptător angajat într-o bătălie pe care s-o câştige, prin voturile aduse în coşul general. Am considerat întotdeauna şi consider şi acum, fără instrumentări şi fără jocuri de culise, că dreptatea, cinstea, omenia, respectul valorii, ca român, sunt încă jaloanele social-democraţiei! Poate în emisiunile televizate la NV TV în materialele publicate în prezentul ziar, aceste lucruri m-au călăuzit mereu! Sunt în viaţa omului momente în care trebuie să iei o decizie hotărâtoare, în care nu poţi fi omul jumătăţilor de măsură, ci iei o hotărâre după o îndelungă chibzuinţă.
Mă uit la clasa de jos, destul de numeroasă, care prin existenţa ei este social-democrată şi nici nu poate fi altceva şi perioada de chibzuinţă e atât de lungă pentru ea, că în final nici nu ştiu cărei politici aparţine. Se lasă păcălită de promisiuni făcute aiurea de cei care acum se nasc şi nici nu ştiu să păşească! Tare mult ţin la oamenii săraci şi la cei puţini din clasa de mijloc şi aş dori să-i slujesc cu credinţa cu care mă urmăresc în emisiuni, unde sunt „mesagerul” lor! Ştiu bine că voi, despre care vorbesc, sunteţi cei care, prin contribuţia, prin truda, prin intuiţia politică, prin profesionalismul dovedit, prin aplecarea spre oful implicării totale, puteţi deschide măcar o privire spre raza de speranţă şi spre soarele nădejdii care o să vină şi pe strada noastră!
Ne-am obisnuit să-i cităm pe cei care au făcut lucruri bune pentru alţii, chiar la locurile voastre de muncă, pe cei care au făcut câte ceva bun la nivel de comună, de oraş, de municipiu sau judeţ! De ce? Am devenit atât de răi? A pătruns virusul care se cheamă răutate, duşmănie, invidie, până în casele fiecăruia? V-aţi întrebat ce-i de făcut? Ce face şcoala, ce fac preoţii care au menirea să-i ajute pe oameni să devină mai buni, mai trainici şi umani? De ce atâta răutate, de ce atâta luptă a unor părinţi „cu stare” împotriva educaţiei? De ce atâta implicare negativă în buna activitate de educaţie a şcolii, a unor „părinţi grijulii”, poliţişti, pompieri, jandarmi care prin exemplele oferite n-au nimic cu actul educativ, ci din contră, incită la încercări de tot felul şi ocupă din timpul afectat studiului. Aceste instituţii îşi decontează activităţi reuşite cu şcolile, deşi… unde-i reuşita? Este o pierdere, ştiind că orele afectate şcolii nu pot fi conturbate, prin lege!
Uităm să-i apreciem pe cei din jurul nostru, care se dovedesc nişte valori, pe care le felicităm în gând, dar n-o spunem atunci când este cazul! De ce? Şi asta în şcoli, în dispensare, în spitale, în toate colectivele de muncă. N-o fac nici cei care ne conduc şi mă întreb de ce? Se autolaudă fiecare, uitând că valorile apar din colective mici şi mari, iar ambasadorii noştri trebuie să-i oferim din toate sferele activităţii sociale, culturale, sportive şi cele de intervenţii, chiar şi prin „Fabricat în Satu Mare”.
Acum, într-un foc important al ţării este mai mare nevoia de unitate, de oameni valoroşi, care fac din această zare transilvană, să se audă gândul până departe, peste munţi vestea că ne-am schimbat în bine şi că dorim să trăim mai bine, ştiind de „efigia eternităţii” noastre. Poate că niciodată nu s-a pus atât de acut şi alarmant problema ţăranului şi a copiilor lui! Ţăranul, înaintaşul nostru, al dăinuirii neamului românesc, a rezistat tuturor „uraganelor” prin însăşi existenţa lui pe aceste plaiuri. Acum nu-i tot acelaşi lucru „dacă director e tata” sau alta e „dacă-i ţăran din Soconzel”. Plânsul ţăranului şi mai târziu a copilului este semn de alarmă. El nu va ajunge să îmbrace roba la absolvire alături de fii de bani-gata ce se flenduresc prin şcoli de toate gradele, aici şi în lume! Este o … a indiferenţei tutelare, a dispreţului faţă de omul de rând. Este vorba românului marginalizat!
Teodor Curpas