Multe evenimente se întâmplă şi vremea le închide, iar datoria noastră e să nu le dăm uitării! Aşa ne-a îndemnat Nicolae Iorga şi-l amintim acum, la 75 de ani de la „Diktat”, ca un avertisment privind paginile sărace din istoria ce o „învaţă” elevii acum, o istorie săracă despre preapătimitul Ardeal.
Şi asta pentru că „cine îşi uită istoria, cum spunea N. Iorga, merită s-o retrăiască!”. Doamne fereşte! Colonelul Vasile Rus, de la Roşiori, un destoinic ofiţer al armatei române, în cartea sa „Armata în istoria românilor” are un capitol însemnat, presărat cu date, cifre, multe exacte ale celor care au pătimit.
Titlul capitolului este semnificativ şi pe parcursul a zece pagini explică aproape totul despre „Odiseea refugiului ardelean”. Exact o odisee! Doamne, cum au suferit oamenii atunci, ce chinuri la care au fost supuşi, ce amintiri triste despre o parte apăsătoare a istoriei neamului. Sigur, istoria neamului, că mai neam al românilor nu există ca ardelenii români, chiar dacă istoria de azi încearcă să-i uite!
Balada, cu fragmente incluse în carte sună cam aşa, exact cum o simte Vasile Rus: „Cine a vrut să fiu ce sunt/ român în cuget şi cuvânt/ şi să mă nasc în Carpaţi?/ Cine a vrut să fiu ce sunt / român în datină şi cânt/ să am lacrimile-n Someş?…/” Şi în continuare poetul Vasile Rus constată: „Ce mai destin şi ce mai soartă/ Credinţa nu se naşte moartă/ e ca un har divin venit din vremi o simfonie/ nu poţi schimba ce ţi-a fost scris/ român să fii pentru vecie”/.
S-au tânguit atunci, mult timp, deşi era atât de scurt, toate clopotele din Ardeal. S-au retras ostaşii Armatei Române de pe graniţa de Vest, femeile cu broboade cernite, bătrânii şi copiii cu lacrimi ce se prelingeau pe obraji, de nu mai secau izvoarele, toţi strigând din porţile caselor: „Dar pe noi cui ne lăsaţi?” Vagoanele trenurilor erau îndesate de soldaţi, iar oamenii rămaşi aşteptau răspunsul lor: „Ne vom întoarce, negreşit!”
Ce frumos explică astfel de scene scriitorul, fostul deputat în Parlamentul României, profesorul şi redactorul de ziar, Lădariu Lazăr, cum oamenii au rămas cu ochii în pământ, pământul românesc dat Ungariei hortyste şi fasciste: „Dac-am plecat, Ardealule, din tine,/ Nu-i vina noastră, iarăşi vom veni./ N-am fost bătuţi şi nu vom fi nici mâine,/ Când ceasul răzbunării va sosi”! Este cel mai trist cântec pe care l-a cântat cândva Oastea Română în toată existenţa sa. Este, de fapt, cea mai puternică durere românească. Vasile Rus, în cartea amintită, vorbeşte despre „Familia sfântă”, familia lui de gospodari harnici şi plini de credinţă, că dacă are ceva deosebit acest popor, este credinţa în Dumnezeu, pe care nu i-o poate lua nimeni, nicicând şi nicicum! Cu câtă durere în suflet, durere care a pus pecetea pe sufletul său până azi, descrie cum şi-a lăsat mama plângând, atunci când trăiau momentele grele ale deportărilor şi când fiul a luat hotărârea să plece în refugiu.
Poate vârsta copilului de atunci şi viaţa atât de zbuciumată a refugiului l-a maturizat pe Vasile Rus, dar l-a şi ambiţionat, l-a îndârjit, în ani, să fie părtaş în conducerea Armatei a 4-a, cu rezultate de excepţie. Poate noi, contemporanii săi, nu-l înţelegem când spune lucruri, cu vocea tremurândă, trăite de el, înmagazinate în adâncul sufletului său imens! Astfel de oameni, la ceas de sărbători, a armatei, a ţării, a imnului şi mai ales a drapelului, trebuie ascultaţi cu atenţie, că sunt adevărate lecţii de educaţie, ce lipsesc cu desăvârşire, lecţii de educaţie, de dragoste, de ţară, de neam, de dreptate şi adevăr! Oare câţi soldaţi din detaşamentele prezente la evenimentele amintite au nevoie de astfel de lecţii adevărate, nu discursuri puerile citite de un salariat al unei instituţii căreia îi vine rândul!
Citesc în materialele prezentate în Parlament, că „niciunul dintre cei care au râvnit la Transilvania, la pământul românesc, care ne-au vrut răul, cu vrăjmăşie şi lăcomie, n-a murit în patul lui. Nici Hitler, nici Mussolini, nici Csaky! I-a urmărit blestemul Transilvaniei.”
O sarcină a profesorilor de istorie din fiecare ţară este predarea istoriei adevărate, nu trunchiate şi „alternative” cum se predă la noi! E un lucru, poate cel mai important, iar cetăţenia oferită de o ţară include obligatoriu cunoştinţe puternice despre geografia şi istoria ţării respective, expuse în limba acelui stat! Cine oferă altfel cetăţenia, o face doar formal, aşa cum e solicitată.
Să-i cinstim, cu o floare, cu un gând frumos pe cei care au cunoscut refugiul! Să-i apreciem pentru gestul, curajul şi răbdarea lor! Ne bucurăm că la noi în judeţ există oameni care nu dau uitării anii grei, apăsători.
În acest sens mulţumim col. Vasile Rus, d-lor I. Corneanu şi Vasile Moiş, care prin cărţile lor aduc un pios omagiu celor „plecaţi” în refugiu sau deportaţi! Este şi acesta un gest de recunoştinţă şi aducere aminte! Sunt aceste rânduri un semn al neuitării!
Teodor Curpaş