More


    Istoria Cetăţii Sătmarului

    - Advertisement -

    cetatea-satmarului1

    Cronologic, prima despre care avem cunoştinţă din sursele scrise funcţiona în perioada secolelor XI-XIII şi servea drept reşedinţă a comitatului Satu Mare. Însă amplasarea ei exactă nu se cunoaşte şi nu există nici un izvor arheologic care să fie de folos în localizarea acesteia. Aproape sigur însă, cetatea nu era situată pe teritoriul actual al oraşului, deoarece nici urmele sale, nici material arheologic într-o cantitate suficientă datând din această perioadă nu au fost descoperite în zonă.

    Cea de a doua fortificaţie, datând din jurul anului 1460, a fost castellum-ul regal construit de Matia Corvin, menţionat de Antal Szirmay în monografia judeţului. Poate că acest castel este vizibil la est de oraş, pe harta lui Natale Angelini, care reprezintă grafic asediul Sătmarului din 1565 .Pe acest document se observă o construcţie cu plan rectangular, cu proeminenţe care dau impresia de turnuri, situată în locul de întâlnire a celor două braţe ale Someşului în urmă cu o sută de ani, înaintea lucrărilor de canalizare. Această structură arhitecturală este aproape la fel ca mărime cu biserica parohială gotică de pe aceeaşi hartă. Despre funcţia, locul şi soarta clădirii nu există deocamdată alte izvoare.

    Dacă luăm în considerare fortificaţiile realizate în grabă, după bătălia de la Mohács, cea de a treia cetate a Sătmarului era situată în extrema estică a şirului de fortificaţii care formau sistemul de apărare al Regatului Ungariei împotriva turcilor. Statutul cetăţii Sătmarului era unul special, deoarece nu era doar o fortificaţie de graniţă împotriva turcilor, ci şi o cetate limitrofă între Regatul Ungariei şi Principatul Transilvaniei. Lucrările de construcţie au debutat la mijlocul secolului al XVI-lea, având drept rezultat ridicarea unei cetăţi cu cinci bastioane cu ureche, cu planimetrie rectangulară, în sistem italian. Pe parcursul existenţei sale, până în primul deceniu al secolului al XVIII-lea, a avut mai ales funcţia de cetate regală, dar între timp, pe perioade mai lungi sau mai scurte, se afla şi sub stăpânirea Principatului Transilvaniei. Importanţa ei strategică a fost sporită de avansul teritorial al turcilor şi ruperea Ungariei în trei părţi. Din acest motiv, odată cu dispariţia pericolului otoman, scade şi importanţa cetăţii Sătmarului, care este demolată odată cu celelalte fortificaţii similare, cu excepţia celor mai importante (amintim doar exemplele mai apropiate: Arad, Oradea, Alba Iulia).

    Locul cetăţii construite pe parcursul secolului al XVI-lea nu mai este astăzi vizibil. Astfel, poziţionarea ei exactă pe o hartă contemporană rămâne o problemă deschisă a istoriei locale. Cercetarea arheologică a cetăţii este restricţionată de construcţiile actuale, iar în momentul de faţă trebuie să se limiteze la confirmarea izvoarelor scrise şi iconografice, disponibile într-un număr mai mare. Această situaţie indică totodată şi limitele cercetării de istorie locală, deoarece dintre izvoarele scrise referitoare la istoria cetăţii nu se păstrează mai nimic în colecţiile locale. Documentele relevante se află la arhivele din Viena, Budapesta, Cluj-Napoca şi Nyíregyháza, iar imaginile se află în colecţiile din Viena, Dresda, Karlsruhe şi Stockholm. Ultimele cercetări au adus noi rezultate cu privire la perioada antecedentă cetăţii, la amplasamentul şi circumstanţele construirii sale, astfel încât trecerea lor în revistă devine un demers util.

    cetatea-satmarului

    Szirmay Antal, documentându-se din Cronica lui Istvánffy, menţionează că Bánffy Boldizsár, fiind în partida împăratului Ferdinand, a împrejmuit biserica oraşului cu şanţuri şi valuri în anul 1535, pentru a putea păstra controlul asupra Sătmarului şi a Mintiului recent ocupat. Construirea fortificaţiilor i-a obligat apoi pe oamenii lui Szapolyai să ducă „lupte sângeroase” pentru recucerirea celor două oraşe. Referindu-se la acelaşi izvor, Szirmay relatează că în 1543, după ce fraţii Báthori din Şimleu: Andrei, Christofor şi Ştefan, obţin de la Ferdinand ca donaţie Sătmarul şi Mintiul împreună cu domeniile aparţinătoare, construiesc din lemn şi pământ („ex materia et argila”) o cetate pe insula Someşului. Alte izvoare privind aceste două fortificaţii nu există, dar ele nu pot fi ignorate total, cu atât mai mult cu cât lipsesc informaţiile mai concrete, iar evenimente militare din perioadă confirmă posibilitatea unor lucrări de fortificare, întâlnite şi la alte obiective.

    Cunoscând succesiunea evenimentelor militare, se poate determina aproape cu exactitate perioada construcţiei cetăţii şi procesul lucrărilor de fortificare. Pe parcursul anului 1559, căpitanul Melchior Balassa a trecut de partea împăratului Ferdinand şi i-a predat acestuia cetatea Sătmarului. În schimb, a obţinut în 1560 ca donaţie Sătmarul, Mintiul şi Baia Mare. Partida transilvăneană a încercat în repetate rânduri să recupereze cetatea. Astfel, în 1562 a avut loc şi un asediu cu ajutor militar turcesc, care însă a eşuat. În 3 septembrie 1564, Ştefan Báthori de Şimleu a reuşit să ocupe cetatea pentru o scurtă perioadă de timp. În acea vreme, acesta ocupa funcţia de căpitan al Oradiei, dar motivaţiile sale pentru recuperarea cetăţii erau de natură strict personală. După ce Maximilian a ocupat tronul imperial, acesta l-a numit în fruntea cetăţii pe cavalerul Lazarus von Schwendi, care recuperează în februarie 1565 toate cetăţile ajunse pe mâinile transilvănenilor. Ştefan Báthori evacuează cetatea şi îi dă foc. Mobilizând iobagii din comitatele învecinate, Schwendi o reconstruieşte în forţă după planurile lui Cesare Baldigara şi îl lasă în cetate pe Erasmus Mager, în calitate de căpitan, aflat în fruntea unei garnizoane germane destul de însemnate. Cronica lui Istvánffy aminteşte că trupele lui Ioan Sigismund au atacat cetatea chiar şi în timpul construcţiei, dar atacul a fost respins de către garnizoană. Probabil că acest atac apare în imaginea redată de Angelini în 1565, care înfăţişează cetatea cu cinci bastioane, deja ridicată.

    cetatea-satmarului2

    Cele mai reprezentative izvoare referitoare la fortificaţie rămân în continuare reprezentările grafice. Făcând abstracţie de gravurile destul de schematice despre oraş, merită totuşi analizate mai bine două reprezentări considerate autentice în ceea ce priveşte aspectul celor două oraşe şi al cetăţii. Ambele însă, din păcate, datează din cea de a doua jumătate a secolului al XVII-lea, aproape cu un secol mai târziu decât harta lui Angelini. Una dintre ridicările militare realizate de Lucas Georg Ssicha în 1666 reprezintă planul cetăţii Sătmarului, cadrul natural al zonei înconjurătoare şi braţele Someşului . Planul este completat şi cu perspective dinspre nord şi dinspre sud. Legat de cetate, se poate observa o extindere considerabilă, fortificaţia fiind completată cu cinci raveline şi cu fortăreţele de la capul podurilor, poate operele lui Cesare Porta din 1603. Cealaltă reprezentare autentică din punct de vedere al fortificaţiei a apărut la Viena în 1670, în opera lui Gualdo Priorato, „Historia di Leopoldo Cesare”. Stampa care prezintă cetatea şi cele două oraşe autentifică şi întregeşte desenul lui Ssicha . Sursa: Direcţii de evoluţie urbană în istoria oraşului Satu Mare – Diana Iegar , Sárándi Tamás, Szőcs Péter Levente.

    Nicolae Ghişan



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img