Nimeni, în istoria literaturii noastre, n-a demonstrat prin arta sa, chiar interpretând dramatic şi tragic momentele existenţei noastre, ca marele dramaturg I.L. Caragiale. Acest talent de fin analist şi psiholog al unor stări limită, printr-un limbaj de o bogăţie sugestivă nemaiîntâlnită în exprimarea narării, l-am sărbătorit cu câteva zile în urmă la cei 166 de ani de la naşterea sa. Deşi a trăit doar 60 de ani, dacă am face o prezentare a operei sale, am descoperi o radiografiere de năravuri sociale şi familiale. Amintesc doar “O noapte furtunoasă”, “O scrisoare pierdută” , “Conul Leonida faţă cu reacţiunea”, “D-ale Carnavalului”, “Momente şi schiţe”. Sau confluenţa între tragic şi comic: “Două loturi”, “Inspecţiune”, “Cănuţă, om sucit” sau tragismul “sufletelor simple”, “Năpasta”. Aş aminti opera de influenţă naturalistă : “Păcat”, “O făclie de Paşte”, “Om cu noroc” şi nuvela “În vreme de război”. Am lăsat la urmă reuşitele nuvele fantastice : “La hanul lui Mânjoală”, “Pastramă-trufanda”, “Kir-Ianulea”, “Calul dracului” şi “Abu Hassan”. În general, citind opera lui Caragiale, putem delimita planul real şi cel imaginar în derularea acţiunii, mai ales în nuvele. Putem selecta momentele ce probează dezumanizarea lui Stavrache în goana lui de îmbogăţire, alături de elementele de “realism rural” sau delimitarea categoriilor de tragic, grotesc şi macabru, întâlnite la tot pasul în nuvela “În vreme de război”. Putem urmări aici pendularea între păstrarea valorilor etice şi încălcarea lor, precum şi mijoacele prin care se sublinează aceste planuri alternante. Orice cititor poate descrie valoarea gestualităţii limbajului folosit de personajele nuvelei, frecvenţa utilizării verbelor şi arta gândirii dinamice a acţiunii. Ne sare în ochi tehnica notării detaliilor semnificative în evidenţierea autenticităţii analitice a momentelor ce se succed în nuvelă. Ţin minte că, fiind la catedră, le-am cerut elevilor să se folosească de cunoştinţele din anii anteriori despre comediile şi schiţele lui Caragiale, încercând să ilustreze enunţul critic “comicul, categorie gravă prin implicaţii şi efecte”. Am încercat, cu clasa, ca într-un “proces literar” să comparăm stările de coşmar şi efectele lor asupra eroilor nuvelelor “În vreme de război” şi “O făclie de Paşte”. Tot aşa am cerut ca elevii să includă personajele nuvelei (Stavrache, Popa Iancu) în galeria de tipuri ale literaturii realiste. Sunt sigur că toţi cei care aţi citit nuvelele “La hanul lui Mânjoală” şi “Pastramă trufanda”, aţi putut desluşi arta narării şi dimensiunile estetice ale fantasticului. Spunea Silvian Iosifescu: Nuvelele “O făclie de Paşte”, “Păcat” şi “În vreme de război” se înrudesc prin cadru, ton şi atmosferă cu drama “Năpasta”. Aş concluziona spunând că între cele mai importante coordonate şi tendinţe din proza caragialiană, efortul pentru lărgirea şi aprofundarea sferei de observaţie a nuvelei analitice este major şi definitoriu. Remarc strădania de a urmări, în mod original, din exterior spre interior, cazuri de psihanaliză şi prezentarea atentă a unor stări de coşmar, cât şi consecinţele psihice şi morale. Marele nostru prozator clasic se arată interesat de experienţele ce se resimt şi în opera sa prin analiza unor stări de situaţii dramatice – limită care ating sfera patologicului. Caragiale este cel care “operează” asupra vieţii cu instrumente şi modalităţi de introspecţie şi retrospecţie de mare eficacitate : analiza detaliată, diagnosticarea precisă a stărilor morale şi de conştiinţă, stil sobru şi concis, alternarea vorbirii directe cu monologul interior, notarea directă a detaliilor, expresivitatea gestului, comportament, mişcare şi cuvânt. Povesteşte într-un fel inimitabil, într-o structură clasică, sobră cu alternare de epic-dramatic, real-fanstastic, comic-tragic, obiectiv-subiectiv, realist-naturalist. Oricum, Caragiale rămâne deschizător de drum în literatura de analiză, argumentând prin temă, tehnici de investigare psihologică, stil indirect liber, monolog interior, notarea reacţiilor filozofice. Autorul nostru, clasicul Caragiale încheie o epocă de acumulări şi de experienţe fertile devenind precursor al literaturii de analiză la noi. Doamne, cât de actual este Caragiale. Câtă asemănare între alegerile de atunci cu ceea ce se întâmplă în zilele noastre! Cum se regăsesc cei în cauză, în luptele electorale, pe scena în care se joacă, cu atâta succes “O scrisoare pierdută”. Doamne, câţi Agamiţă Dandanache întâlnim din 4 în 4 ani aici, la noi şi, de ce nu, în multe alte ţări! Câţi Nae Caţavencu ne trec prin faţă şi-i vedem în şedinţe electorale, mai ceva ca şi cel al lui Caragiale! Cel mai îndrăgit rămâne personajul Cetăţeanul Turmentat, pe care-l vedem fericit azi, doar în preajma alegerilor, îmbătat de ţuică şi de vorbe pentru a-şi da votul. Rămâne clar: “Eu cu cine votez?”. Zău, sunt mulţi care votează azi la întâmplare, care votează împinşi de unul sau altul sau… mai bine nu votează! Caragiale, eşti dramaturgul zilelor noastre!
Teodor Curpaş