Tu eşti bun(ă) la muzică, arte plastice şi eu sunt ( tu eşti ) afon la ştiinţele exacte. Tu eşti bun(ă) la ştiinţele exacte, iar eu sunt ( tu eşti ) afon (ană) la muzică şi arte plastice. Mai sunt şi elevi de „geniu”, care le ştiu pe toate…Ei, chiar aşa o fi ? De ce-i „ardeţi pe rug”, cu ore suplimentare în particular „obligatorii”, necesare pentru a trece clasa, şi-i terorizaţi psihic pe aceşti „afoni” nevinovaţi, prin intermediul unui sistem de învăţământ „de masă” hodorogit, nereformat şi nediferenţiat ?! Familiile cu venituri modeste n-au bani să finanţeze orele particulare induse, din cauza unor aberaţii existente în programele şcolare emise de „şoareci” de bibliotecă, motiv pentru care a crescut în ultimii ani şi abandonul şcolar. Aceste „capete luminate”, după 8 ore de muncă stau „la taclale” cu prietenii, în timp ce elevii trebuie să lucreze 14-15 ore pe zi, sub o presiune psihologică dezolantă, care rezidă din „moderna” programă şcolară, destinată mai mult extinderii „locurilor de muncă” şi a orelor suplimentare în învăţământul oficial şi cel particular. Apoi, în mod paradoxal, nu ajung nici banii pentru „elevatul” sistem de învăţământ. În atenţia parlamentarilor ! De ce nu cultivaţi talentul tinerilor prin programe şcolare diferenţiate şi relaxate, în funcţie de înclinaţiile elevului, pentru ca acesta să poată ajunge la performanţă în domeniul lui ( nu în domeniul unor materii impuse, la care „ţin foarte mult” unii profesori). Aşa se întâmplă în unele ţări dezvoltate din Occident, iar anumite materii să fie trecute la capitolul „cultură generală”, cultivată în mod agreabil prin referate şi filme documentare ?! E o „utopie comunistă” să crezi că toţi suntem egali, nu-i aşa ?! „La noi se învaţă de toate papagaliceşte”, din cauza şi unor limbaje „academice” inserate în lecţii, cu o maximă exigenţă… impusă de o programă de învăţământ stufoasă şi greoaie – cum spun părinţii şi profesorii. Au existat profesori care au trimis la minister referate prin care au solicitat simplificarea unor „limbaje academice” folosite în unele manuale destinate elevilor din clasele primare. Chiar şi din această cauză, profesorilor nu le ajunge timpul pentru a-i ajuta pe toţi elevii să „fixeze” noţiunile de bază ale unor materii, lipsite de pragmatism, aglomerate cu o mulţime de informaţii neimportante. Se spune că după terminarea şcolii, mulţi absolvenţi nu ştiu mai nimic…conform zicalei: „Învaţă greu şi uită repede!”. E nevoie de examene de capacitate şi de bacalaureat diferenţiate, în funcţie de profilul şcolilor vocaţionale sau opţionale ! Se spune că modelul de învăţământ finlandez este cel mai eficace în vederea pregătirii elevilor pentru viaţă. Acest model relaxat îi învaţă pe elevi cum să înveţe şi cum să aplice „formulele” cunoştinţelor, acumulate în mod spontan şi nu forţat, iar Pedagogia este „aşezată la loc de cinste”. Elevii nu sunt subestimaţi de părinţi sau profesori, pentru că nu stăpânesc pe deplin anumite materii. Ei sunt încurajaţi, sprijiniţi şi consiliaţi cu mult tact, pentru ca să fixeze anumite cunoştinţe. Pe noi, părinţii, ne interesează şi cum putem să-i ajutăm pe copiii noştri, împreună cu adevăraţii profesori moderni, să treacă pragul introvertiţilor, specific vârstei, şi să păşească triumfal în lumea extravertiţilor, fără complexe de inferioritate. Elevii trebuie să intre în şcoli cu zâmbetul pe faţă, cu dragoste şi nerăbdarea de a studia în domeniul abilităţilor native, nu să aibă oroare şi teamă de şcoală, care a fost transformată pe alocuri într-un fel de BASTILIE… La noi, Pedagogia este ca o „Cenuşăreasă” ascunsă în subsolurile infatuării, aroganţei şi prostiei, iar psihologia subestimării, aplicată de „geniile” unor dascăli anacronici, parcă a fost culeasă de prin mahalalele Bucureştilor. Unde eşti tu, IOHANN-HEINRICK PESTALOZZI ? – unul dintre cei mai mari pedagogi elveţieni, reformator al învăţământului popular, care a pus accent în mod inteligent pe „descoperirea şi stimularea abilităţilor înnăscute ale copilului”. Oare, dacă luăm în considerare gândirea lui PESTALOZZI, cu câte „sute de ani am rămas în urmă” în ceea ce priveşte reformarea reală a învăţământului de masă românesc?
Dumitru Ţimerman