Am cunoscut de-a lungul vieții foarte puțini oameni providențiali, din acea categorie pe care destinul i-a desemnat să fie acolo unde era nevoie să fie, când era necesar să fie, oameni care au făcut lucruri minunate pentru sufletele altora, oameni care au avut curajul să facă, să spună, să scrie ceea ce trebuia făcut, spus și scris. Pentru ca să se știe și să nu se uite. Unul dintre aceștia m-a onorat cu prietenia lui. Acesta este, pur și simplu, George Vulturescu, fostul meu elev, despre care nu poți vorbi fără să vorbești de faptele sale, de ceea ce a făcut în și din viața sa. Nu am să scriu însă despre George Vulturescu, poetul prolific, talentat pentru că s-a scris despre el elogios și pe bună dreptate, ci despre omul vital, rodul a ceea ce a dat mai bun rădăcina sănătoasă a neamului său de țărani din satul Tireac, la 1 martie 1951. De aceea i-am dat glas într-o emisiune specială la „Oameni și fapte”, acolo, la el acasă, la etajul III al unui bloc construit în perioada pe care unii o bârfesc, acolo în camera de lucru, o bibliotecă supraaglomerată, dar totul așezat cu atâta migală și precizie încât în timp ce vorbea și făcea aluzie la o carte sau revistă, o găsea fără efort. Dacă l-aș prezenta pe George, cunoscându-l poate mai bine decât mulți care au pretenția că-l cunosc, aș spune că este un om bun, care a încercat să le facă bine celor din jur, binele pe care el însuși și-ar fi dorit să i se facă și care de cele mai multe ori nu i s-a făcut, deși ar fi meritat. Și din destăinuirile lui, în emisiune, George rămâne ca om, nu doar un condeier desăvârșit ci un umanist cu o categorie excepțională, de o sensibilitate deosebită, fiind vorba de dreptate și respect pentru oameni. Nu și pentru neoameni. Este, în vorbire, un alt George, atunci când vorbește de satul natal, de părinți și mai ales când își amintește de accidentul suferit care a pus stăpânire pe toată viața lui. Poate acest lucru l-a determinat ca în 1966 să realizeze prin Editura „Libra” din București volumul reușit de versuri „Tratat despre ochiul orb”, despre care cele mai frumoase cuvinte sunt adresate de Gheorghe Grigurcu și de Al. Cistelecan: „Forța de expresie a lui G. Vulturescu e abia aici la cota ei reală, atunci când se angajează în zona turbionară a revelației și viziunii și când exorcizează stihia anxietății: „Peste lume se rotește un Ochi Orb/ ca un roi de albine cumplite…”. Cu toate necazurile, n-a dispărut dragostea de poezie și n-a smuls din sufletul lui orice sentiment de răzbunare sau resentiment. Am constatat în discuția televizată că există la George Vulturescu convingerea, poate moștenită de la ai săi, că viziunea creștină asupra vieții presupune noblețe. Oricum, în toată discuția, ideea de român sau de România l-a însoțit cu trăiri sufletești ce-l caracterizează. Aș putea spune că George s-a dovedit a fi un luptător, educat pentru a cunoaște numai ceea ce înseamnă învingător. De aceea a început să vorbească, cu mândrie, de revista liceului său, intitulată atât de sugestiv „Poteci”, unde a publicat, aceasta însemnând și un frumos debut. George rămâne fondatorul revistei „Poesis”, unică în felul ei, singura revistă de poezie cu care țara se mândrește, cu care ne mândrim și noi, acest județ! Îl invidiez pe prietenul meu George pentru trăirile sufletești, dovedind tuturor că rădăcinile sale, adânc înfipte în pământul transilvan, pot deplânge oricând și acum faptul că din aceste rădăcini s-a ivit el, prin cuvântul spus sau scris.Am cunoscut de-a lungul vieții foarte puțini oameni providențiali, din acea categorie pe care destinul i-a desemnat să fie acolo unde era nevoie să fie, când era necesar să fie, oameni care au făcut lucruri minunate pentru sufletele altora, oameni care au avut curajul să facă, să spună, să scrie ceea ce trebuia făcut, spus și scris. Pentru ca să se știe și să nu se uite. Unul dintre aceștia m-a onorat cu prietenia lui. Acesta este, pur și simplu, George Vulturescu, fostul meu elev, despre care nu poți vorbi fără să vorbești de faptele sale, de ceea ce a făcut în și din viața sa. Nu am să scriu însă despre George Vulturescu, poetul prolific, talentat pentru că s-a scris despre el elogios și pe bună dreptate, ci despre omul vital, rodul a ceea ce a dat mai bun rădăcina sănătoasă a neamului său de țărani din satul Tireac, la 1 martie 1951. De aceea i-am dat glas într-o emisiune specială la „Oameni și fapte”, acolo, la el acasă, la etajul III al unui bloc construit în perioada pe care unii o bârfesc, acolo în camera de lucru, o bibliotecă supraaglomerată, dar totul așezat cu atâta migală și precizie încât în timp ce vorbea și făcea aluzie la o carte sau revistă, o găsea fără efort. Dacă l-aș prezenta pe George, cunoscându-l poate mai bine decât mulți care au pretenția că-l cunosc, aș spune că este un om bun, care a încercat să le facă bine celor din jur, binele pe care el însuși și-ar fi dorit să i se facă și care de cele mai multe ori nu i s-a făcut, deși ar fi meritat. Și din destăinuirile lui, în emisiune, George rămâne ca om, nu doar un condeier desăvârșit ci un umanist cu o categorie excepțională, de o sensibilitate deosebită, fiind vorba de dreptate și respect pentru oameni. Nu și pentru neoameni. Este, în vorbire, un alt George, atunci când vorbește de satul natal, de părinți și mai ales când își amintește de accidentul suferit care a pus stăpânire pe toată viața lui. Poate acest lucru l-a determinat ca în 1966 să realizeze prin Editura „Libra” din București volumul reușit de versuri „Tratat despre ochiul orb”, despre care cele mai frumoase cuvinte sunt adresate de Gheorghe Grigurcu și de Al. Cistelecan: „Forța de expresie a lui G. Vulturescu e abia aici la cota ei reală, atunci când se angajează în zona turbionară a revelației și viziunii și când exorcizează stihia anxietății: „Peste lume se rotește un Ochi Orb/ ca un roi de albine cumplite…”. Cu toate necazurile, n-a dispărut dragostea de poezie și n-a smuls din sufletul lui orice sentiment de răzbunare sau resentiment. Am constatat în discuția televizată că există la George Vulturescu convingerea, poate moștenită de la ai săi, că viziunea creștină asupra vieții presupune noblețe. Oricum, în toată discuția, ideea de român sau de România l-a însoțit cu trăiri sufletești ce-l caracterizează. Aș putea spune că George s-a dovedit a fi un luptător, educat pentru a cunoaște numai ceea ce înseamnă învingător. De aceea a început să vorbească, cu mândrie, de revista liceului său, intitulată atât de sugestiv „Poteci”, unde a publicat, aceasta însemnând și un frumos debut. George rămâne fondatorul revistei „Poesis”, unică în felul ei, singura revistă de poezie cu care țara se mândrește, cu care ne mândrim și noi, acest județ! Îl invidiez pe prietenul meu George pentru trăirile sufletești, dovedind tuturor că rădăcinile sale, adânc înfipte în pământul transilvan, pot deplânge oricând și acum faptul că din aceste rădăcini s-a ivit el, prin cuvântul spus sau scris. Sunt sigur că tot ce a creat el, opera sa în general va fi considerată, în viitor, ca fiind reprezentativă, chiar capitală, un adevărat document de epocă. Mai cred cu tărie că, dacă George Vulturescu nu și-ar fi făcut datoria, ca director al culturii, ca editor, ca poet, datoria față de el însuși și față de Județul Satu Mare și de neamul său, astăzi conștiința multora dintre noi, ca români, ar fi arătat altfel. Pentru George, familia, soția și fiul, rămân ce a spus în emisiune, ceea ce înseamnă „totul”! Ce frumos! George are mulți prieteni, care l-au dorit „prieten”, dar mulți care știu să-l prețuiască la adevărata lui valoare. A plâns de multe ori în viață, a plâns de durere fizică și sufletească dar și de bucurie! Poate pentru reușita de a ne face cunoscuți în județele cu puternică cultură, în țară și în afara ei! N-a vrut să vorbească de diplomele și premiile obținute la cele mai puternice concursuri și festivaluri de poezie, dar… sunt chiar foarte multe. Mai spune George: „Sunt regi cei care poartă prin lume/ Ochiul Orb./ Și nu pot fi niciodată / sclavii privirii. /”… „și tu, poetule, printre ei, ce vei face?/ Sărace verb, poți tu fulgera în noaptea / Ochiului Orb? /”. Mi-am dat seama, în emisiune, că numele și numărul celor care au scris despre George Vulturescu sunt impresionante și … sper ca ele să-și găsească locul într-un studiu aparte. Ar merita George, pentru că în poezie este un colos și nu poate fi expediat într-un articol sau un studiu de revistă. Creația lui poetică merită să se afle între coperțile unei sau unor cărți voluminoase care să reușească analiza pertinentă a acesteia. Câtă bucurie au părinții când își văd copiii realizați! Ceva asemănător simt eu, ca profesor, când știu că fostul meu elev a ajuns cineva, putând spune că elevul și-a depășit profesorul! Oricum, la frumoasa vârstă, George poate privi cu satisfacție bilanțul activității sale. La acest bilanț cu roade atât de bogate și prețioase, adunate, bob cu bob, în decurs de aproape jumătate de veac de activitate lierară, merită prețuirea mea și a tuturor celor care știu ce înseamnă poezia și talentul, munca și dăruirea. Și mulțumesc Bunului Dumnezeu că l-am cunoscut pe George, omul de o gentilețe și o generozitate rar întâlnite. Chiar și în emisiunea realizată la NVTV s-a dovedit un adevărat poet și artist-patriot, dar și analist de anvergură, unul original, neobosit și talentat. Am găsit de cuviință și de datoria mea de profesor și prieten al său, că emisiunea a fost foarte reconfortantă, găsind în George omul adevărat, de ispravă, care, desigur, reprezintă un dar prețios al lui Dumnezeu făcut sătmărenilor, Transilvaniei și României. Îi doresc, din suflet, sănătate, bucurii, împliniri, şi „La mulți ani!”.
Teodor Curpaş