More


    Proza scurtă contemporană cu „Călător prin Ţara Fagilor” de Ioan Barbu

    =

    Din întâmplare mi-a căzut în mână o carte ce mi-a stârnit interesul, carte care poartă o dedicație pentru prietenul meu, editorul George Terziu. Am aflat că, nu peste mult timp, autorul Ioan Barbu va schimba prefixul, iar vârsta este direct proporțională cu apariția scrierilor sale, cu activități de excepție de-a lungul vieții sale. Jurnalistul Ioan Barbu se dovedește a fi „de categorie grea”, fiind și fondatorul „Curierului de Vâlcea”, cotidian particular, apoi om de bază al prestigioasei Edituri „Antim Ivireanul”, cronicar, eseist, apologet al breslei meșteșugarilor, prozator, amfitrion al Salonului Național de Literatură și Artă „Rotonda Plopilor Aprinși”, deci Ioan Barbu este și rămâne o personalitate de excepție, cu un condei demn de invidiat. Spun aceste lucruri influențat de Cuvântul înainte semnat de Emil Lungeanu, cuvânt ce devine, pe parcurs, ceva elogios, bazat pe o activitate scriitoricească a lui Ioan Barbu remarcabilă, cu care se mândrește cultura vâlceană și țara. „Călător prin Țara Fagilor” este titlul cărții apărută în Colecția „Proză scurtă contemporană”, la Editura „Antim Ivireanul”, din Râmnicu Vâlcea. Cartea este dedicată, în mare, familiei (părinților, surorilor, copiilor și nepoților, soției) și nouă, celor care îndrăgim proza scurtă, tabletele și povestirile bazate pe fapte petrecute în realitate, trăite sau auzite de autor. Toate au fost, mai mult sau mai puțin, intime, dar înlănțuite s-au dovedit a fi atât de plăcute, de fluente, formând un tot unitar, o scriitură atât de atractivă. Multe sunt impresii din călătoriile de peste mări și țări, din experiențele vieții, din trăirile sufletești puternice. După ce am făcut cunoștință  cu cele 204 pagini, am devenit și eu „călător prin Țara Fagilor” și mi-am dat seama că Ioan Barbu s-a așezat la loc de cinste, de ani buni, în galeria celor mai valoroși și complecși oameni de cultură vâlceni. Este un intelectual autentic, cu diverse, profunde și rafinate preocupări ancorate în esența spirituală a neamului, începând cu „Ascensiune în Carpați” în care se unește, parcă, cu muntele încărcat cu ozon ce-l împarte cu el, alături de bucuriile mici ale vieții. Sunt amintite, dulceag, locuri cu care ne putem mândri toți, nu numai străinii ce ne vizitează țara: satele din Transilvania, Sighișoara, Castelul Bran, Cetatea Brașovului, Vârful „Omu”, lucruri despre Dracula etc. Constat că Ioan Barbu arde cu tărie în literatură, în cartea adevărată ce reprezintă pentru el un obiect aproape sacru. Este un scriitor atât de lucid, iar verbul lui Ioan Barbu este dur ca diamantul, iar memoria lui are o sete cu care poți cuceri galaxia realului, care nu este un lucru chiar atât de ușor de îndeplinit, fie chiar în scrieri ale genului. Întâlnim în scrierile cărții o modestie trainică, rezistentă, integrându-l pe autor în harta valorilor prozei contemporane. Amintesc „Surâs în ploaie”, „Reptila din piatră”, „Puiul de vultur” sau „Orașul papilor”. Vorbește aici de secolul VIII, de Castrum Viterbii – devenit sediul pontifical, cu Palatul papilor unde se alegeau suveranii pontifi, începând cu  Sf. Scaun în 1254, înșiruindu-i pe toți papii, până la Martin al IV-lea – 1285. Urmărindu-i îndeaproape povestirile și tabletele cărții, îmi dau seama că autorul scrie o proză a autenticității obținute prin trăirea unor evenimente, fiind un vizual în raporturile lui cu lumea și cu realitatea ce-l înconjoară. La el se conjugă admirabil faptul real cu cel imaginar, îmbinându-se tradiționalismul cu modernismul, atât prin temele abordate, cât și prin expresie, printr-un dialog condus cu măiestrie, nesupărător, îmbietor chiar! Aș spune că Ioan Barbu nu născocește peisaje simbolice, dar le contemplă și ne face să le înțelegem mai bine, noi, cititorii. La el, nu singurătatea este linia de orizont a existenței, găsindu-și parteneri în discuții de tot felul, chiar și în pasajele cu descrieri amănunțite. El se menține mereu într-un elan și echilibru de substanță, se impune prin cele 45 de povestiri ca o voce originală, distinctă. M-a impresionat Doru Moțoc cu „Ne doare Basarabia” prin sublinierea generozității lui Ioan Barbu prin cartea „Răpirea sângerândă”, vorbind despre Moldova de dincolo de Prut și cele ce se petrec acolo. „El simte tragedia Basarabiei ca pe o tragedie personală”. Cele 9 povestiri ale volumului cu dimensiuni și tematici diverse, precum „Rugul” – povestire cu cheie –  el fiind un gazetar de prin anii 60, Romulus Zaharia. Și mai amintesc ca semnatari pe cunoscuții Mihai Antonescu „Ni s-au întors voievozii”, Ion Nete cu „Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet”, Florentin Popescu ”Personalitate de tip renascentist”, George Călin „Lupta cu amintirea revărsată-n cuvinte…”, Nicolae Dan Fruntelată cu „Gaura din steag, gaura la covrig”, Maria Diana Popescu „Un aliaj prețios” etc. Oricum, Ioan Barbu, fără  a uita bogata sa experiență scriitoricească, are față de context o detașare calmă, o relaxare – fără a da expresia izolării, ci a delimitării unei identități obținute prin acumulări din călătorii, din propria-i experiență, din trăirile sufletești rămase puternice amprente ce ni le transmite atât de frumos prin „Călător prin Țara Fagilor”.  Îi mulțumim pentru frumoasele întruniri scriitoricești de la Vâlcea și-i dorim, din suflet, un cald și sincer „La mulți ani!”.

    Teodor Curpaş



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img