More


    Ardud, localitatea unde s-au pus bazele învăţământului încă din secolul al XIV-lea

    - Advertisement -

    Erdõd vára

    Din monografia oraşului Ardud aflăm că încă de la prima atestare documentară a localităţii Ardud în „Registrul de la Oradea” (1215) aici exista o parohie condusă de protopopul Abel de unde putem admite că ar fi existat şi o şcoală pe lângă biserică, iar dascăl putea fi chiar protopopul Abel. Din documentele vremii aflăm că încă de la 1392 localitatea a intrat în proprietatea Dragoşeştilor (Dragfy) care au fost ctitori de mănăstiri şi biserici.

    Astfel, Bartolomeu Dragfy, pe lângă construcţia „Cetăţii” în anul 1481, în anul următor 1482 începe construcţia bisericii (terminată în anul 1545), iar din anul 1484 aici funcţionează o şcoală confesională patronată de biserică care a funcţionat în continuare şi după terminarea bisericii la 1545 până în anul 1699. Într-o altă atestare documentară din 1699 găsim şi numele învăţătorului „Ioan HAMMERLE” de confesiune romano-catolică menţionată într-o conscripţie şcolară din anul 1700 (Conscriptio minorum Ludi-Magistorum tam Catholicorum Dnni Helvetico Confessionis, tam vero Graieci – ritus unitorum in procesan Krasznaköz). În această conscripţie şcolară găsim o întreagă reţea de şcoli săteşti de pe teritoriul fostului Comitat al Sătmarului, 134 la număr, printre care şi şcoala Ardud. La şcolile din plasa Crasna cunoaştem şi numele învăţătorilor precum şi confesiunea din care făceau parte. Astfel, şcoala din comuna vecină Beltiug înfiinţată cu un an înaintea şcolii din Ardud (1698) avea învăţător pe Georgius Zeiter de confesiune romano-catolică cu şcoală în loc. Documentele vremii ne arată că în aceste şcoli se învăţa citirea „lectionen”, scrierea „scripturam”, aritmetica „arithmeticam”, catechisme, gramatica şi cântarea bisericească. Învăţătorii aveau mijloace de subzistenţă proprii, iclegie, pământ pentru dascăl care era şi cantorul bisericii, salariul îl primeau în bani din colecta cu perşul bisericii de la credincioşi, salariul în natură care consta din grâu, porumb, lemne de foc pentru locuinţă, plus o treime din venitul patrafirului (stala).


    Majoritatea şcolilor aveau averile parohiale cu destinaţie specială pentru susţinerea şcolilor şi dascălilor. Existenţa lor activă dovedeşte că am avut şcoli sistematice parohiale cu destinaţie specială atât în limba germană cât şi în limba română în satele româneşti din împrejurimile Ardudului înainte de apariţia legii şcolare „RATIO EDUCATIONIS” din 1777. Tot în acelaşi an s-a dat un ordin imperial ca toţi copiii până la vârsta de 12 ani să frecventeze şcoala pe timpul iernii, iar până la 20 de ani sau până la căsătorie să frecventeze şcoala de repetiţie în toate duminicile şi sărbătorile. Din acelaşi an intră în vigoare regulamentul şcolar „Ratio educationis” în care se prevedea înfiinţarea de şcoli româneşti în Transilvania. De aceste prevederi vor beneficia şi locuitorii Ardudului şi a satelor aparţinătoare (Mădărasul, Gerăuşa şi Răteştiul).

    După anul 1769 când Contele Alexandru Karolyi i-a strămutat pe maghiari în localităţile Ghirişa, Dobra şi Viile Satu Mare, oraşul Ardud, care încă de la 1378 a fost ridicat la rangul de oraş de câmpie, a devenit oraş pur şvăbesc, iar învăţământul a rămas în continuare în patronajul Bisericii Romano-Catolice. Tot din documentele apărute în acele vremuri aflăm că şvabii şi-au adus cu ei din ţara mamă şi dascăli care, în primele decenii, după obiceiul vremii, predau învăţătura în casele lor. Natural că nu existau nici şcoli pentru formarea învăţătorilor de limbă germană, aceştia pregătindu-se pentru viitoarea lor chemare sub formă de ucenici de către meşterii şcolari cum se numeau pe atunci dascălii. Că şcolile româneşti din împrejurimile Ardudului activau, ne-o arată şi faptul că în anul 1757, între cei 162 de„gramatici” veniţi la Blaj în „Şcoala românească” pentru a se pregăti ca învăţători în satele care i-au trimis, mulţi se aflau din aceste părţi codrene. Reformele social-politice aduse în Imperiul Habsburgic de împărăteasa Maria Tereza şi fiul său Iosif al II-lea au vizat şi învăţământul care prin promulgarea legii „RATIO EDUCATIONIS” (planul de învăţământ) în 1777 a devenit o problemă politică de stat în virtutea căreia tineretul trebuie să fie educat în limba sa maternă ca un viitor cetăţean creştin şi devotat statului multinaţional habsburgic. Aşa se organizează întreg învăţământul pe treptele sale: elementar, secundar şi superior. În baza acestei legi, întreg teritoriul Ungariei era împărţit în 9 districte printre care şi districtul Oradea din care făcea parte Sătmarul. Încă din 1778 Cons. Loct. Regal al Ungariei înştiinţează pe Antoniu Karoly, directorul superior de studiu al Cercului Literar al Oradiei că episcopul greco-catolic al Oradiei, Ignatie Darabant va susţine o şcoală capitală în Oradea pentru pregătirea candidaţilor de învăţători necesari şcolilor săteşti, predându-li-se metodul normal de către un „profesor preparandorum”.


    În anul 1791 a luat fiinţă Şcoala Preparandială româno- ruteană din Carei pentru pregătirea învăţătorilor necesari şcolilor române şi rutene din Comitatele Sătmarului, Maramureşului, Ugocei etc, sub direcţia profesorului Ioan Molnar care a fost în acelaşi timp şi inspectorul şcolilor greco-catolice române şi rutene din districtul Careiului, autorul unor manuale şcolare în manuscris şi între anii 1806 – 1808 şi directorul şcolilor naţionale române unite din Diaceza Oradiei din care făcea parte şi Comitatul Sătmar, respectiv zona Ardudului, deci se poate vorbi de un învăţământ generalizat dependent de confesiunea religioasă a localităţii. Astfel, şcoala de la începuturile ei a avut un caracter confesional, fiind administrată de biserică, preotul fiind şi directorul şcolii, iar învăţătorul fiind şi cantor în biserică. Prof. Dr. Aurel Socolan în lucrarea Circulaţia Cărţii Româneşti până la 1850 în Maramureş şi fostul Comitat Sătmar, la capitolul „Însemnări despre organizarea şi funcţionarea învăţământului” scrie: „Învăţământul sătesc exista aproape în fiecare sat, dar aici şcolile funcţionau periodic, în dependenţă de diacul sau dascălul respectiv, în dependenţă cu muncile câmpului etc.”

    Nicolae Ghişan



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img