Cu colacu la Nănaşu’ şi Danţu’ la şură , obiceiuri de a doua zi de Paşte din judeţul Satu Mare



Două dintre cele mai reprezentative obiceiuri ale judeţului nostru în cea de a doua zi de Paşte sunt: Cu colacu la Nănaşu’, obicei păstrat cu sfinţenie în unele localităţi din Ţara Oaşului şi Danţu’ la şură, străvechi obicei din zona Codrului.

Cu colacu la Nănaşu’

A doua zi de Paşti în unele localităţi din Ţara Oaşului există obiceiul ca finii să meargă în ospeţie la naşi („nănaşi”), finii ducând naşilor un colac frumos ornamentat (“împistrit”) şi un ol cu vin. De asemenea, mai există obiceiul ca în ziua de Paşti, imediat după sfinţirea păştilor, feciorii şi fetele să alerge cu pasca pentru a ajunge primii acasă în speranţa că se vor căsători în anul acela. Se mai presupune că cel care va ajunge primul acasă va avea noroc, va fi cel dintâi în sat, îi va merge bine tot anul şi nu se vor lega bolile de el. Nănaşa se pregăteşte să-şi primească finii cu colac. Pe masă se pune mâncare bună şi băutură pentru fini, neputând să lipsească boacele oşeneşti, pita de mălai şi cozonacii. Finii îşi doresc să joace şi să ţâpurească, aşa că Nănaşa a chemat şi ceteraşii. Finii aduc în dar un colac, care de care mai ”fain” şi un ol de lut. Nănaşa pregăteşte nişte boace cum numai ea ştie să gătească, atât de bune şi gustoase. Şi pentru că e sărbătoare, Nănaşa îşi expune  ştergarele făcute chiar de Nănaşă. Nănaşa închină un pahar de pălincă să trăiască finii. ”Bem un pahar de pălincă să trăim mulţi ani să-i mai putem primi pe fini.” După un pahar de pălincă, urmează dansul. Nănaşa noastră s-a pregătit special pentru această mare sărbătoare, care datează din vechime. Un alt obicei din a doua zi de Paşte din Ţara Oaşului, însă foarte puţin cunoscut, este înconjuratul bisericii, care se desfăşoară în a doua sau a treia zi după Paşti, în localitatea Racşa.  În faţa bisericii, după slujbă, se adună feciori şi fete şi, după ce fac perechi (un băiat şi o fată), înconjoară astfel înlănţuiţi de trei ori biserica. Apoi, băieţii rămân pe loc, iar fetele fac un pas în faţă, schimbându-şi astfel perechile şi continuă „învârtitu’ besericii”. În curtea bisericii, la acest spectacol asistă întreaga comunitate. Aici se proiectează şi viitoarele căsătorii, căci mama unui băiat discută pe margine cu mama unei fete admirându-şi copiii şi vorbind despre posibilitatea unirii celor doi.

Danţu’ la şură

Danţu’ la şură este un obicei specific zonei Codrului, organizat de feciorii şi chizeşii locului, dar la care participă toată suflarea satului şi de prin împrejurimi. Jocurile codreneşti se caracterizează în primul rând prin aceea că fata, pe lângă rolul de pereche în dans, îl avea şi pe cel de sprijinitor al feciorului care executa bătăi pe ambele  picioare şi chiar salturi peste cap. Varietatea ponturilor bătute pe cizme din cadrul multiplelor forme a  dansului, îmbinarea armonioasă a acestora, sunt trăsături bine conturate care se întâlnesc numai în dansurile populare din zona Codrului.  Satul Soconzel, comuna Socond, se numără printre puţinele  aşezări  ale Zonei  Codrului  unde se păstrează vii tradiţiile populare, tradiţii care datează de sute de ani ce nu şi-au pierdut din farmec şi originalitate. “Tizeşii” (organizatorii) “alcăzeau” (angajau) banda de ceatarâşi şi anunţau în şura cui se va desfăşura adunarea. Stăpânul şurii, “gazda mare”, se ocupa de băutură şi de mâncare, în schimb tinerii trebuiau să meargă o zi la coasă.

Localnicii şi oaspeţii acestora, după ieşirea de la biserică, îmbrăcaţi în frumoase costume populare, alături de ,,dănţăuşii  din sat” şi diferite grupuri folclorice, se adună la şura frumos împodobită cu ţoluri făcute de femeile din sat, cusute manual sau ţesute la război. Din decorul dansului de la şură nu lipseşte niciodată carul vechi, cu roţi de lemn, pe care stau ceatarâşii. Codrenii sunt oameni simpli, mândri şi primitori, dar neîntrecuţi în “danţ”, nu se pomenea danţ fără “uspătoi”, adică feciori şi fete din localităţi învecinate. Codrenii se adună la “gazda mare”, dar nu începeau danţu’ până când nu veneau şi “ceatarâşii”, care aveau în componenţă cele trei instrumente de bază şi anume  “ceatăra” (vioara), ”braciul” (cu trei corzi şi căluş drept) şi “gorduna” (contrabasul).

Aceasta fiind formula pentru “trioul transilvan”. Odată adunaţi, se dă drumul la joc, ceatărâşii încep cu “Danţu’ mare” care se continuă cu “De arăduitu” “Codreneşte”, “Româneşte pă ponturi”, “Scuturat” şi “Ţigănesc”. Toate dansurile codrenilor se joacă în perechi.  Frumuseţea cântecului şi al danţului era îmbogăţită de “străgături” care erau spuse de feciori sau bărbaţi, fetele doar iuind. Aceste strigături sunt pline de adevăr, deşi pot avea adesea caracter satiric. Strâgătura exprima o gama impresionantă de sentimente sufleteşti, aspecte multiple ale vieţii, legate de anumite trăiri, atitudini, realităţi sociale. Ea poate avea anumite teme: strâgătura de început, de îndemn, de bătut, pentru mândre, de joc, dar şi ironice.   Ca factură literară, strâgătura se integrează în genul liric, acesta poate stârni hohote de râs, dar de scurtă durată, pentru a lăsa loc şi altor scânteieri similare. Adesea strâgăturile provoacă un fel de dialog între dansatori, unul rosteşte primul vers, iar altul sau chiar mai mulţi spun versul următor asemenea unui duet între solist şi cor. Trebuie menţionat că “danţu’ la şură” este o manifestare a comunităţii, care, pe lângă biserică, a dat naştere unei legături puternice în lumea rurală, adesea preferinţele comunităţii săteşti, atât sub aspect muzical cât şi coregrafic, duc până la cele mai mari exigenţe prin însăşi puritatea şi frumuseţea tradiţiei.

Nicolae Ghişan





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts