Emigrare? Nu e de mirare!



Aşa se intitulează pagina 19 a ziarului ce apare cu regularitate în Montreal, ziar atât de binecunoscut românilor, “Pagini româneşti’’. Sigur, în mare, materialele sunt dedicate lor, românilor stabiliţi pentru totdeauna aici şi celor pe cale să se stabilească.

Gianina Corondan începe articolul destul de furtunos: “Deja milioane de români au părăsit sau părăsesc şi la ora asta România, emigrează. Continuă un proces ce poate părea anormal, acum, la aproape 30 de ani de la răscoala comandată din 1989.”

Discuţia cu o prietenă stabilită în Portugalia se axează pe folosirea termenului de emigrare, căruia i-ar spune mai fin “refugiere” fără a preciza deplasarea spre un alt nivel de viaţă în America sau Australia. Aceasta se cheama “emigrare”.

Faptul că laşi totul în urmă şi porneşti pe alte tărâmuri de la zero înseamnă o mutare definitivă, o schimbare totală de paradigmă în viaţa ta, o decizie luată după un proces dificil de analiză. Că e mai uşor sau mai greu cu actele, că distanţă e mai scurtă şi poţi reveni printre rubedenii şi prietenii de început mai des, astea-s amănunte. Baza ţi-e în altă parte. Desigur, este o alegere. O opţiune personală. Şi un elveţian poate să decidă să părăsească Elveţia fiindcă i-a plăcut traiul în India. Şi francezul poate hotărî că viaţa pentru el este în Turcia. Dar când e fenomen, când milioane de oameni au depopulat un tărâm pitoresc, bogat şi frumos, pare cel puţin bizar, e îngrijorător şi nu te poţi împiedica să te întrebi de ce. N-am auzit să vină milioane de englezi în Bulgaria, nici măcar sute de mii de americani în Moldova. De norvegieni nici atât să fi ales puhoi viaţa în Rusia sau în Cipru. Stai pe unde te-ai născut în general. În schimb toată lumea a aflat că Italia este plină de români, că Spania s-a încărcat cu vorbitori de limbă mioritică , ştim că în Anglia îi găseşti pe ai noştri ca brazii la orice pas (de altfel au şi magazine dedicate, cu inscripţii neaoşe). Este un motiv temeinic care mână atâţia oameni să-şi caute norocul, să-şi facă o nouă viaţă, să se manifeste în altă parte, în altă ţară decât cea în care au văzut lumina zilei şi au învăţat mersul lucrurilor. Ce este acest lucru? Ce înseamnă să te împachetezi, să vinzi, să te debarasezi, să înveţi o nouă limbă şi să te integrezi între necunoscuţi? Să fie cheful de o altă climă? Să lăsăm la o parte părinţii care au job-ul itinerant, căsătoriile mixte, reuniunile prieteneşti şi să ne ocupăm de suferinţa adâncă, fiindcă exodul acesta masiv, continuu este unul cu faţă încruntată, cu oful greu în inimă, cu maxilarul încordat, cu vorbe neortodoxe gata să ţâşnească printre dinţi. Omul are o singură viaţă şi vrea să o trăiască fericit!
Mai spune Gianina Corondan că “Preţul dorului = valuta invizibilă prin care emigrantul simte că şi-a vândut sufletul. Sau măcar l-a amanetat. Chiar în secolul în care trăim, dezrădăcinarea lasă urme.”

Întâlnim cazuri când cineva care n-a construit în viaţa lui îţi dictează cum se face o casă. Este ilogic. Acum, când au dispărut duşmanii care ne ţin în loc, comuniştii, dăm peste algoritmul haosului: cauţi să intri în joc, dar ce ridici se surpă sau îţi este luat. Sau eşti amendat, dorind să faci totul ca la carte, iar altul care încalcă regula e premiat. Chestia e că noi, venind pe lume, ne propunem să aibă sens viaţa noastră, chiar dacă n-am fi Napoleon, Marie Curie sau Edison, acolo în pătrăţelul nostru, să înflorească totul odată cu sufletul nostru. Să dăm apoi cheia succesului mai departe şi cam aşa să meargă roata. Dar dacă roata devine un maldăr de fiare? Sau un morman de noroi uscat? Mulţi au strâns tot ce ai muncit tu şi se desfată în paradisuri fiscale. Tu abia răzbeşti, faci şcoli, cu cinste, cu etică, cu bun simţ. Dacă crâcneşti vei fi terfelit şi te vor arăta la televizor să te facă de ruşine. Atunci, în disperare de cauză, renunţi, îi laşi cu aiurelile lor şi… pleci. Vei ajunge acolo unde sensul e cel pe care îl ştii din poveşti, din filme, din cărţi, din auzite. Să poţi primi atât cât oferi, să te linişteşti. Nu te aştepta să fii aclamat şi dus pe un pat de puf spre un munte de aur, dar parcă nu te împiedici de gunoi, n-ai pe cap toate dosarele cărora nu le mai dădeai de capăt, parcă nu eşti condus de amatori de colo-colo, parcă oamenii sunt la locul lor şi ai parte de o logică elementară. Parcă drumul e mai drept, nu te tot împiedici în liane preparate special să nu înaintezi. Plăteşti preţul dorului, dar nu te mai întorci. De ce? De ce toate acestea? De ce nu vă fac să zâmbiţi şi vă răscolesc gândurile? Pentru că în jur văd mulţi oameni frumoşi, harnici, încăpătânaţi să rămâna aici, să nu lase la cheremul neaveniţilor totul. Cu toate că, tristeţea din noi, cei rămaşi pe acasă zace, poate nedesluşit, gândul emigrării.

Cam aşa prezenta Gianina Corondan lucrurile legate de “emigrare’’. Fiind aici, în Montreal, pentru câteva zile, citesc cu interes ce se scrie despre români şi mai ales ce scriu românii despre ţară şi oameni. În multe lucruri au mare dreptate. Se mai adună la bisericile româneşti şi la unele întâlniri sau spectacole. Mă doare inima, mai tare decât în mod obişnuit, văzându-i şi vorbind de ţară, de locuri, de oameni!

Teodor Curpaş





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts