More

    Izvoarele grafice ne prezintă planurile de construcţii ale cetăţii Sătmarului

    Cele mai reprezentative izvoare referitoare la fortificaţie rămân în continuare reprezentările grafice. Făcând abstracţie de gravurile destul de schematice despre oraş , merită totuşi să analizăm mai bine două reprezentări considerate autentice în ceea ce priveşte aspectul celor două oraşe şi al cetăţii.

    Ambele însă, din păcate, datează din cea de a doua jumătate a secolului al XVII-lea, aproape cu un secol mai târzii decât harta lui Angielini. Una dintre ridicările militare realizate de Lucas Georg Ssicha în 1666 reprezintă planul cetăţii Sătmarului, cadrul natural al zonei înconjurătoare şi braţele Someşului . Planul este completat şi cu perspective dinspre nord şi dinspre sud. Legat de cetate, se poate observa o extindere considerabilă, fortificaţia fiind completată cu cinci raveline şi cu fortăreţele de la capul podurilor, poate operele lui Cesare Porta din 1603.

    Cealaltă reprezentare autentică din punct de vedere al fortificaţiei a apărut la Viena în 1670, în opera lui Gualdo Priorato, „Historia di Leopoldo Cesare”. Stampa care prezintă cetatea şi cele două oraşe autentifică şi întregeşte desenul lui Ssicha. Pe lângă cetate şi străzile oraşului, în cadrul cărora se pot distinge detalii ale aspectului caselor, reprezentarea este una dintre izvoarele cele mai valoroase ale topografiei oraşului medieval şi premodern, reprezentând şi punctul de pornire al localizării cetăţii.

    Proiectând planul lui Priorato pe reţeaua actuală a străzilor, se poate stabili locul cetăţii cu o exactitate oarecare. Un reper important pentru o localizare mai precisă este limita loturilor de teren, cuprinsă pe planurile cadastrale. Locuitorii oraşului au primit permisiunea de a construi pe locul cetăţii din 1723, iar pe locul şanţurilor câţiva ani mai târziu. Pe harta cadastrală a oraşului Satu Mare din 1893 sunt vizibile încă şanţuri înguste care marcau locul fostelor şanţuri de apărare ale cetăţii. Folosindu-se de acest reper, Burai Adalbert a desenat cu o precizie aproape exactă locul cetăţii pe harta oraşului.

    Din păcate, verificarea arheologică a amplasamentului nu s-a realizat încă, cu toate că, în partea nordică şi estică a cetăţii, în anii 1980 clădirile au fost demolate şi au început construcţii de mare anvergură. Materialul şi complexele arheologice ieşite la iveală nu au fost documentate, acesta fiind pierdute pentru totdeauna. Doar în 1990-1991 s-au fotografiat urmele cetăţii, descoperite cu ocazia realizării fundaţiei unei clădiri situate la capul Podului Golescu.


    Tradiţia şi istoriografia leagă de istoria Sătmarului trei fortificaţii succesive. Cronologic, prima despre care avem cunoştinţă din sursele scrise funcţiona în perioada secolelor XI-XIII şi servea drept reşedinţă a comitatului Satu Mare. Însă amplasarea ei exactă nu se cunoaşte şi nu există nici un izvor arheologic care să fie de folos în localizarea acesteia. Aproape sigur, însă, cetatea nu era situată pe teritoriul actual al oraşului, deoarece nici urmele sale, nici material arheologic într-o cantitate suficientă datând din această perioadă nu au fost descoperite în zonă.

    Cea de a doua fortificaţie, datând din jurul anului 1460, a fost castellum-ul regal construit de Matia Corvin, menţionat de Antal Szirmay în monografia judeţului. Poate că acest castel este vizibil la est de oraş, pe harta lui Natale Angelini, care reprezintă grafic asediul Sătmarului din 1565 . Pe acest document se observă o construcţie cu plan rectangular, cu proeminenţe care dau impresia de turnuri, situată în locul de întâlnire a celor două braţe ale Someşului în urmă cu o sută de ani, înaintea lucrărilor de canalizare. Această structură arhitecturală este aproape identică ca mărime cu biserica parohială gotică de pe aceeaşi hartă. Despre funcţia, locul şi soarta clădirii nu există deocamdată alte izvoare. Dacă luăm în considerare fortificaţiile realizate în grabă, după bătălia de la Mohács, cea de a treia cetate a Sătmarului era situată în extrema estică a şirului de fortificaţii care formau sistemul de apărare al Regatului Ungariei împotriva turcilor. Statutul cetăţii Sătmarului era unul special, deoarece nu era doar o fortificaţie de graniţă împotriva turcilor, ci şi o cetate limitrofă între Regatul Ungariei şi Principatul Transilvaniei. Lucrările de construcţie au debutat la mijlocul secolului al XVI-lea, având drept rezultat ridicarea unei cetăţi cu cinci bastioane cu ureche, cu planimetrie rectangulară, în sistem italian. Pe parcursul existenţei sale, până în primul deceniu al secolului al XVIII-lea, a avut mai ales funcţia de cetate regală, dar între timp, pe perioade mai lungi sau mai scurte, se afla şi sub stăpânirea Principatului Transilvaniei. Importanţa ei strategică a fost sporită de avansul teritorial al turcilor şi ruperea Ungariei în trei părţi. Din acest motiv, odată cu dispariţia pericolului otoman, scade şi importanţa cetăţii Sătmarului, care este demolată odată cu celelalte fortificaţii similare, cu excepţia celor mai importante (amintim doar exemplele mai apropiate: Arad, Oradea, Alba Iulia).


    Recent, în urma unor lucrări de excavare, în zona fostului Teatru de Vară, a fost descoperit un turn de apărare al Cetăţii Sătmarului. Reprezentantul Muzeului Județean, Szocs Peter spune că aşa cum se bănuia aici se află Cetatea Sătmarului. ”Pe locul fostului Teatru de Vară am bănuit că este aici Cetatea Sătmarului. O parte a fortificațiilor le-am identificat. Sunt realizate din lemn și țăruși, pământ bătătorit, este un bastion practic, care a ținut tunurile cetății și a avut un rol de apărare împotriva artileriei. Noi am mai găsit multe materiale care atestă viața cotidiană a garnizoanei. Cetatea a funcționat între 1560 și 1720, în linii mari. A fost lărgită și reabilitată de mai multe ori. Noi am și identificat mai multe nivele de fortificații și lărgire”, spune istoricul.

    Sursa: Diana Iegar – Sárándi Tamás – Szőcs Péter Levente- Direcţii de evoluţie urbană în istoria oraşului Satu Mare

    Nicolae Ghişan

    ȘTIRI RECENT ADĂUGATE