More


    Numărătoare inversă

    =

    A domina destinul, a-și îmblânzi soarta, a înțelege mersul istoriei, iată menirea omului, scrie Mircea Eliade, interpretând fenomenologia mitului și religiei. Omul însă, deși ar fi vrut încă din timpurile cele mai îndepărtate, nu este în posesia raționamentelor cauzatoare și, mai ales, nu posedă știința acelor consecvențe adeseori inoportune, prin care destinul își manifestă, de altfel foarte judicios, tendințele sale de acaparare a ingeniozității umane.

    În vara anului 2002, umblând cu diferite treburi în afara țării (și după o noapte de așa-zise dispute politice, impregnate de intense libații) asistam, parcă în somn, la o partidă amicală de fotbal (Salernitana-Benevento), care în ciuda mediocrității protagoniștilor se dovedea a fi una de orgoliu. Soarele de amiază călătorea asupra unui stadion numai pe jumătate plin, dar peste o priveliște minunată, integrând cu serenitate coasta amalfitană, cu pitorescul Positano și cu cinismul businessului turistic specific locului (plătind 50 de euro, puteai vizita insula sirenelor care îl ispiteau pe Ulise), dar și străvechea Via Appia, începându-și lungul parcurs, cam de 250 de km, până la Orașul Etern.

    La Napoli agitația copilărească a localnicilor zdrențăroși și de o comoditate nepăsătoare nu părea demnă deloc faţă de înaintașii lor abili și ageri, nu numai la vorbe, dar și la minte. Insolența triumfătoare a prezentului făcea din toată metropola un câmp masiv de detenție, servind unor forțe detestabile, obscure și răuvoitoare. În opera lui Giuseppe Verdi (La forza del destino) se duce o luptă surdă între rase, mai bine zis, între principiile rasiale prost înțelese. Napoli ca citta (despre care se putea spune pe drept, că era orașul dove non succede niente) părea o urbe a tristețelor profunde ale spiritului, ale pierderii sensului istoriei, o urbe ”a spiritului care nu avansează nicăieri”. (Heidegger).

    Mai mult de 2500 de ani un bărbat ilustru a sosit în aceste locuri, mai bine zis, în vechiul for al admirabilului sincretism cultural și religios mediteranean, de origine grecească, Cumae. Tarquinius Superbus (rege roman de origine etruscă) dorea să-și cumpere cărțile sibilinice, care conțineau niște îndrumări privitoare la trecutul și viitorul omenirii. Târguindu-se îndelung cu misterioasa preoteasă – dar nu ca un om de stat circumspect, ci ca un politician omnipotent -, extenuat, până la urmă, pierzându-și definitiv discernământul de bun diplomat, animat de dorința nefastă de a se apropia prea mult de miraculosul trup feminin, Tarquinius a violat limesul protocolar, care o ocrotea pe sibilă de prezența neavenită a indiscreților de tot soiul. Nefericitul, uitând complet că sibila are vârsta venerabilă de mai multe sute de ani (trupul ei nu pierdea din frumusețea sa legendară, deși se micșorase semnificativ cu trecerea timpului), se apropia de ea impetuos, parcă ar fi vrut să strunească un cal îndărătnic. Fusese destul de mare mirarea sa când s-a trezit în afara grotei, într-o stare derizorie, de bărbat și de om mizerabil, ridicol și umilit.

    Alexandru  Kereskenyi



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img