- Advertisement -

Primul laudatio îi aparține lui Felician (întrerupt de binecuvântarea bisericii) care a scos în evidență episoade din prietenia sa cu amfitrionul de facto și faptul că acesta nu s-a născut la timpul lui. Protoprezbiterul Marian, cu gândul la întunericul de după sacrificiu, a conchis că cineva trebuia să aducă lumină prin carte. Edilul Doina, înfășurată în emoția dată de ineditul situației în care se afla, a acceptat că poate face mai mult și a promis. George, cu simțurile lui vulturești de a eticheta un act cultural ascuns între coperți, și-a adus aminte că Dorel este unul dintre puținii prieteni care i-au călcat bârlogul (cuibul de creație aș spune). Ultimul laudatio a fost de la Robert.
Bineînțeles că sala a reacționat. S-au perindat la microfon oameni de cultură aflați acum în posturi vremelnice sau mai puțin efemere: preoți, primari, directori, politicieni, dascăli și nu în ultimul rând editorul. Inspiratul George (al II-lea, după ordinea pripășirii sale pe meleaguri sătmărene), chiar dacă mai târziu, și-a prezentat aportul. Atât prin laudatio cât și la realizarea volumului.
Asta a fost povestea lansării celei mai reușite realizări literare a profesorului Teodor Curpaș. O carte despre sine și despre părerea altora despre el. Merită citită.

P.S. – S-a dus! Am rămas fără replică! De aceea am căutat în trecut. Am scris mai multe texte de-a lungul timpului despre „dom’ profesor”. Am ales unul la întâmplare. De fapt primul care mi-a căzut în cale. A fost scris la data de 22.06 2018 ora 13,25, spune blogul meu. Fotografiile sunt de la ultima mea întâlnire cu Teodor Curpaș: Târșolț, 17 octombrie a.c., exercițiu cu evadați hăitași și vânători.