Picătura de filozofie: DUMNEZEU A MURIT ÎNCĂ O DATĂ DE COVID-19? (II)



”Mai are sens viața pe acest pământ … de ce atâta suferință și de unde vine moartea … de ce ne mor din ce în ce mai multe persoane dragi, rude, prieteni și până când ne mai putem răbda căutând o limită a suferințelor pe care le-am putea suporta …?! Cum să-mi gestionez fricile, boala și neputințele … și cum să-mi văd iminenta apropiere a acelui sfârșit numit ”Moarte”? Ajutooor, ajutooor … nuuuu, vă rog aveți milă de mine….

Mă trezesc ud de transpirație cu inima bătându-mi nebunește în toate ungherele organismului, din degetul mic al picioarelor până-n creștetul capului. Privesc în gol albul – cenușiu al camerei pătat de umbre ce seamănă cu oameni îmbrăcați în alb din cap până-n picioare, cu măști și viziere, fugind sau aplecându-se asupra mea … (oare e vis sau realitate?) … în timp ce privirea îmi cade pe o pagină (galbenă ca un papirus) de pe podeaua pardosită cu dale, într-o atmosferă asemănătoare unui spital de campanie din timpul războiului. Îmi sar pe retină literele (la început confuze) a unei cărți scrise în limba germană cu titlul ”GOD TODT” (Zeul mort) – ”Știința veselă” a filozofului german Friedrich Wilhelm Nietzsche (n. 15 octombrie 1844, Röcken – d. 25 august 1900, Weimar).

Oare ce se întâmplă cu mine … unde sunt și cine sunt acești indivizi ciudați care mișună în jurul meu țipând într-un ritm nevrotic și apăsat, trăgând de mine printre tuburi și perfuzii? Oare sunt viu … pot să mă mișc? Îmi vine … (nu știu cum) … ideea de a mă ridica și fugi din acest infern, în timp ce privirea-mi cade magnetic pe papirusul galben de pe jos:

”Seninătatea noastră. – Cel mai de seamă eveniment din ultima vreme – că „Dumnezeu a murit” iar credinţa în Dumnezeul creştin a ajuns de necrezut – începe deja să-şi arunce primele umbre asupra Europei. Cel puţin pentru cei puţini, ai căror ochi, a căror bănuială din privire e destul de puternică şi subtilă pentru acest spectacol, pare să fi apus un soare, pare că o adâncă şi veche încredere s-a preschimbat în îndoială; lor, bătrâna noastră lume trebuie să li se pară în fiecare zi mai înserată, mai plină de neîncredere, mai străină, mai „vârstnică” …

”Aduceți defibrilatorul și încărcați …. 1-2-3 și …” O explozie puternică îmi zdruncină creierii până-n temelii. Oare asta e moartea … așa se moare? Îmi revine în fața ochilor ca o peliculă de 16 mm filmul vieții mele, care acum parcă-mi scapă printre degete, în timp ce literele articolului încep să devină din ce în ce mai mari …

”Dar în general se poate spune că evenimentul însuşi este mult prea mare, prea îndepărtat, prea dincolo de puterea de înţelegere a multora, pentru ca până şi numai vestea sa să poată fi considerată drept sosită necum că mulţi şi-ar da seama ce anume s-a petrecut de fapt – şi câte toate trebuie să se prăbuşească acum, după ce temelia acestei credinţe s-a zdruncinat, pentru că au fost clădite pe ea, rezemate de ea sau împletite cu ea, de pildă întreaga noastră morală europeană.”

E clar … am ajuns inculpat în fața Tribunalului Divin în timp ce procurorul de caz arată acuzator spre mine … strigând și cerând condamnarea la osânda veșnică … ”pentru acest infam păcătos care și-a bătut o viață întreagă joc de propriul suflet”… deoarece el a predicat lumii întregi prin faptă și cuvânt că:

”Acest şir lung şi bogat de dărâmări, distrugeri, destrămări, răsturnări care ne stau în faţă-cine-ar ghici astăzi destule despre ele, pentru a fi învăţătorul şi vestitorul acestei înfiorătoare logici a spaimei, profetul unei întunecări şi eclipse de soare, probabil încă fără seamăn pe lume?… Până şi noi, născuţi dezlegători ai ghicitorilor, care aşteptăm de asemenea pe culmile muntoase, aşezaţi între azi şi ieri şi încrustaţi în contradicţia dintre azi şi mâine, noi, primii şi prematurii născuţi ai secolului care vine şi cărora umbrele ce urmează să învăluie în curând Europa, ar fi trebuit de fapt să li se înfăţişeze încă de pe acum, cum se face că întâmpinăm ivirea acestei întunecări fără un interes adevărat şi în primul rând fără grijă şi teamă pentru noi? Poate că suntem încă prea stăpâniţi de primele urmări ale acestui eveniment – aceste prime urmări care, pentru noi, nu sunt defel triste şi întunecate cum s-ar putea crede, ci mai degrabă un fel nou, greu de descris, de lumină, fericire, uşurare, înseninare, încurajare, auroră… într-adevăr, la vestea că „vechiul Dumnezeu e mort”, noi filozofii şi „spiritele libere” ne simţim ca iluminaţi de o auroră nouă, inima noastră se revarsă de recunoştinţă, mirare, presimţire, aşteptare — zarea ne pare în sfârşit din nou liberă, chiar dacă nu este luminoasă, corăbiile noastre vor putea în sfârşit porni iarăşi în larg, vor porni cu orice risc, orice îndrăzneală a căutătorului de cunoaştere este din nou permisă, marea, marea noastră se întinde iar deschisă, poate că nicicând n-a existat o „mare atât de deschisă”. (Nietzsche Friedrich Wilhelm: Știința veselă) …

… ”Ținând cont de toate cele prezentate, vă cer preasfinte Stăpâne al cerului și al pământului condamnarea inculpatului la osânda veșnică a iadului.” Se aud în spatele meu pași cadențați și–mi simt în ceafă o respirație rece ca gheața care–mi produce o frică demonică și infinit de rea…

”Haideți încă o dată: 1-2-3 și …” simt cum sunt catapultat într-un tunel al timpului, trezindu-mă în cele din urmă pe un pat de spital … ”Și-a revenit … mă auziți … mă auziți?” Îmi revin în cele din urmă, văzând din ce în ce mai clar chipurile pline de transpirație ale doctorului și asistentelor din jur.

Da … vă aud domnule doctor … aș avea nevoie de un preot”.

În acea clipă realizam că Bunul Dumnezeu se îndurase încă o dată de mine și–mi redase viața.
Afară tocmai răsărea soarele!

Valeriu Ioan





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts