Francisc Pall s-a născut la 24 noiembrie 1911, în Carei, într-o familie românească greco-catolică relativ înstărită, rezonanţa ungurească a numelui său fiind dată de maghiarizarea onomastică forţată la care au fost supuşi părinţii săi.
A urmat şcoala primară şi Liceul „Vasile Lucaciu” din Carei (1918-1929), remarcându-se la învăţătură şi terminând ca şef de promoţie. A studiat apoi la Facultatea de Litere şi Filologie din Cluj, pe care a absolvit-o în anul 1933 cu menţiunea „Magna cum laude”. Calităţile intelectuale ale lui Francisc Pall au fost remarcate şi de către Nicolae Iorga, care l-a propus pentru continuarea studiilor în Occident. A studiat la Şcoala Română de la Roma (1934-1936) – unde şi-a luat doctoratul în istorie universală (cu o teză dedicată Cruciadei târzii: Ciriaco d’Ancona e la crociato contra i Turchi) – şi la Şcoala Română de la Fontenay-aux-Roses (1937-1938).
La Paris, a fost în acelaşi timp şi auditor liber la École de Chartes din Paris, după care a ascultat mai multe prelegeri de istorie medievală la Berlin. În aceste capitale a participat la cursurile ţinute de personalităţi ale istoriografiei europene: Ferdinand Lot, Pietro Fedelo, Louis Halphen, Georges Tassier, Robert Holtzmann, Fritz Rörig. L-au marcat mai ales conferinţele lui Alain de Boüard, specialist în diplomatică, autor a unor manuale în acest sens, care au fost determinante în a-l convinge să se aplece asupra domeniului diplomaticii medievale apusene, cu atât mai mult cu cât aceasta se putea aplica foarte bine şi în cazul Transilvaniei.
În perioada 1937-1939 a făcut mai multe călătorii pentru documentare în muzee, biblioteci şi universităţi din Occident (Graz, Viena, Oxford, Berlin, München, Heidelberg, Leipzig, Milano, muzeele italiene etc.). Anii de studiu în străinătate i-au facilitat însuşirea limbilor italiană, franceză şi germană, ce se adăugau celei maghiare, pe care o cunoştea din copilărie.
De fapt, aceste studii făcute de Francisc Pall in străinătate au fost motivul principal pentru care istoricul avea să intre, după anii ’50, în atentia Securității.
Graţie studiilor şi specializărilor absolvite, a avansat continuu în cariera profesională, cu precădere în cea universitară. În 1936 a devenit asistentul lui Constantin Marinescu, pentru ca în 1941 să preia postul de conferenţiar de istorie universală, fiind definitivat în grad în martie 1944. Totodată, şi-a continuat şi activitatea ştiinţifică la Institutul de Istorie Universală. În timpul studiilor din Occident, a făcut cercetări în Arhivele Statului din Viena şi Budapesta, în arhivele din Vatican, dar şi în diverse biblioteci şi arhive din Milano, Veneţia, Paris, Londra, Berlin, München, Heildelberg sau Leipzig. La Vatican a cercetat mai ales documentele inedite aflate la Colegiul „De Propaganda Fide”, care apoi se vor dovedi nepreţuite în redactarea monografiei dedicate lui Inochentie Micu Klein, apărută integral postum. De asemenea, a consultat şi documentele existente în arhivele din Bucureşti şi Cluj sau în colecţiile Academiei Române.
Ulterior, unii informatori ce i-au fost studenţi în perioada interbelică vor susţine că prelegerile sale universitare erau pline de referinţe elogioase la adresa istoriografiei occidentale: „Pall e un mare adept şi admirator al «culturii» şi ştiinţei istorice din Apus, lucru pe care îl făcea simţit în toate cursurile şi prelegerile sale, în cadrul cărora nu mai contenea – mai ales – cu lăudarea exemplarului sistem de aranjare şi organizare a arhivelor şi bibliotecilor apusene”. Conform arheologului I.I. Russu, la Roma, Pall „trecea drept unul dintre cei mai sârguincioşi docenţi. Lucra, cu precădere la bibliotecă şi arhiva Vaticanului, unde rămânea de multe ori până noaptea târziu, după plecarea celorlalţi cercetători”. În Occident a început să se specializeze în mai multe domenii auxiliare istoriei (arhivistică, diplomatică, paleografie latină şi sigilografie), domenii în care în România acelor vremuri erau prea puţini specialişti de valoare. Faptul că a luat contact cu trei dintre cele mai importante şcoli istoriografice ale momentului (franceză, germană şi italiană) l-au făcut să devină unul dintre cei mai bine pregătiţi medievişti ai României, iar ulterior prestigiul său va fi recunoscut şi în plan internaţional.
În timpul celui de al doilea război mondial, Francisc Pall a fost concentrat de mai multe ori, pentru ca în primăvara anului 1944 să fie mobilizat la Batalionul 1 Vânători de Munte, cu care a participat la luptele din Moldova, la Iaşi şi Podu Roşu, în calitate de aghiotant de comandant de batalion şi apoi comandant de pluton, având gradul de locotenent. După 23 august 1944 a luptat şi pe frontul de apus, dar numai până în luna noiembrie, când sa întors la catedră. Pentru meritele sale în luptă, a fost decorat cu medalia sovietică „Victoria”. Din punct de vedere profesional, primii ani după instaurarea regimului comunist nu au adus modificări de substanţă în activitatea istoricului, care a continuat să avanseze în carieră. Din 1947 a asigurat interimatul la conducerea Institutului de Istorie Universală din Cluj.
În toamna anului 1948, când Institutul de Istorie Universală a fost desfiinţat, Pall a fost imediat cooptat în colectivul de cercetători de la Institutul de Istorie şi Arheologie din subordinea Filialei Cluj a Academiei R.P.R.
În plan politic, istoricul s-a menţinut în aceeaşi expectativă de care a dat dovadă şi în perioada interbelică, evitând să se apropie prea mult de P.C.R. şi având în acelaşi timp grijă să nu se situeze pe o poziţie contrară noii puteri. Atitudinea sa a fost similară şi în timpul celui mai important eveniment politic clujean din primii ani postbelici, greva studenţilor din iunie 1946. A făcut parte dintre cadrele didactice ce au semnat un apel către studenţi de încetare a grevei, dar numai după ce mai mulţi conducători ai P.C.R. (Teohari Georgescu, Lucreţiu Pătrăşcanu) au afirmat că studenţii români arestaţi vor fi eliberaţi, iar adevăraţii vinovaţi vor fi pedepsiţi (promisiuni neonorate ulterior). Într-o caracterizare întocmită în 1947 de P.C.R. referitoare la profesorii de la Universitatea „Ferdinand I”, singurul aspect notabil trecut în dreptul lui Pall era acela că era neîncadrat politic. În 1950, după decesul prematur al lui Ioan Moga, conducerea Sectorului de istorie medie din cadrul Institutului de Istorie a fost încredinţată lui Francisc Pall.
El a condus în mod direct şi Colectivul de documente din cadrul sectorului, cel care s-a ocupat cu editarea Seriei Transilvania din cadrul colecţiei Documente privind Istoria României.
Titlul de profesor universitar l-a primit în 1962 iar în 1972 a primit titlul de profesor emerit. Pe lângă cele scrise despre Francisc Pall, cititorii cunosc probabil puțin despre faptul că istoricul Francisc Pall a fost urmărit mereu de Securitate. Ba mai mult, la un moment dat, Securitatea a încercat să-l recruteze ca informator. Spre cinstea lui, Francisc Pall s-a dovedit a fi nu numai unul dintre cei mai erudiți intelectuali și istorici ai vremurilor în care a trăit dar și un om brav care a trăit întreaga lui viață cu șira spinării dreaptă, fiindcă i-a refuzat ferm pe securiști, a refuzat să devină un delator, asumându-si toate consecințele negative ce s-ar fi putut răsfrânge asupra carierei și vieții lui.
Sursa: Horia Mărieș – buletindecarei.ro
Nicolae Ghișan
