A venit iarna. Ger adevărat, de-ți crapă caloriferul… dacă-l ai. La Satu Mare, ne încălzim cum putem: după portofel, după lemne, după cât ne ține centrala și nervii. Panourile solare nu fac față chiar dacă pe cer a apărut și aurora boreală din Groenlanda. Fără subvenții, fără mângâieri bugetare. Simplu: ai bani, e cald. N-ai, mai pui un pulover. Pe același principiu cu ai bani mănânci, n-ai bani...nu ți-e foame!
În restul țării, iarna e mai blândă. Nu neapărat din cauza vremii, ci pentru că gigacaloria e mângâiată de stat. Vedem zilele astea de gerar cum Bucureștiul, Oradea și alte orașe unde frigul e dușman public, dar căldura e problemă națională se ceartă-ntre ele pe tema subvenției. O subvenție care ne întrebăm firesc dacă tot ne e frig, dacă e din banii tuturor. Inclusiv ai sătmărenilor care n-au văzut mai văzut o țeavă de termoficare de pe vremea Locatermului.
Ni se spune acum că vine austeritatea. Strângem cureaua. Toți. Așa zice premierul. Doar că, se pare, avem curele diferite. La unii sunt găurile largi, mai respiră. La alții, ca la noi, cureaua e trasă până la ultima gaură și tot mai strânge puțin, „preventiv”.
Ni se spune că trebuie să fim solidari. Corect. Doar că solidaritatea pare să funcționeze într-un singur sens: de la cei care se încălzesc singuri, spre cei care primesc căldură cu reducere. Iar când vine vorba de austeritate, unii își mai pun o pătură subvenționată, în timp ce alții mai strâng o gaură la curea.
Iarna trece. Facturile rămân. Și întrebarea persistă, ca un curent rece pe la ușă: strângem cureaua toți… sau doar cei fără subvenții?
P.S. Ne-am adus aminte și de Trenul Galben fără cai, nu-i nici birjă, nici tramvai, vorba cântecului...
Adică metroul bucureștean, care e o specie exotică pentru sătmăreni, dar una pe care o finanțăm indirect cu sfințenie. Nu mergem cu el, nu-l vedem, nu-l folosim, dar îl plătim. C-așa o fi în tenis. Unii joacă pe teren încălzit, alții pe zgură înghețată.
