Țara în care deciziile țin mai puțin decât o promisiune electorală

Trăim vremuri interesante. Atât de interesante, încât în România o decizie ministerială rezistă, în medie, mai puțin decât o cafea lungă la automat. O dai azi, o retragi mâine, eventual cu scuze, zâmbete și un comunicat scris în grabă. Săptămâna aceasta am bifat deja două exemple de genialitate ministerială spontană, din categoria „am gândit, dar n-am judecat”. Mai întâi, Ministerul Educației, care a stabilit că Olimpiada de Limba Română se va ține pe 8 martie, fix de Ziua Internațională a Femeii. Probabil din dorința profundă de a sărbători doamnele profesoare… cu supravegheri, corectări și stres. După ce ideea a ajuns motiv de bășcălie în online și-n presă ( vezi și bursa noastră de ieri) , ministerul s-a luminat brusc și a mutat concursul pe 6 martie. Dar cum necazul nu vine niciodată singur, Ministerul Culturii a simțit nevoia să demonstreze că stângăciile administrative sunt un sport național, nu doar o probă la olimpiada de ruptură de logică. Așa a apărut celebra idee creață cu pontajul electronic al actorilor și artiștilor ( mai precis cu statul musai 8 ore zilnic la serviciu -teatru - filarmonică...), un proiect-pilot care i-a făcut pe mulți să se simtă „parte dintr-un experiment” de care până și tovarășul Ceaușescu ar fi mândru. Ordinul a părut a fi demn de scenariu de film prost. Sau cu proști. După proteste, reacții și rumoare generală, ministerul a revenit rapid: „Stai puțin, că ne-am gândit mai bine”. Proiectul se revizuiește, termenul se prorogă, grupul de lucru se lărgește și toată lumea respiră ușurată. Până la următoarea idee năstrușnică. Morala? În România, decizia se ia repede, analiza se face după, iar bunul-simț vine cu întârziere, dacă mai prinde trenul. Care tren? Ăla de la CFR care te ține pe șine de la Satu Mare la București cât să vezi pe Netflix toate episoadele din Plaha... Și încă ceva în plus... P.S. Urmează să-i certăm nu doar pe actorii Teatrului de Nord că nu stau de la 8-16 la muncă, ci și pe muzicienii de la Filarmonică ...Ce treabă-i aia ca violonistul să tragă la arcuș tot spectacolul, iar cei de la percuție să bată doar de câteva ori pe oră-n instrument ... Și să încaseze aceiași bani. Curat-murdar, nene Iancule ... Și să mai zică cineva că I.L. Caragiale nu e la fel de actual și-n 2026 ca și-n 1900!