De la exodul pe Dunăre și dramele istoriei, până la renașterea spirituală de astăzi, comunitatea șvabă din Ardud își celebrează trecutul
În vara aceasta se împlinesc nu mai puțin de 300 de ani de când primii coloniști șvabi pășeau pe meleagurile sătmărene . Într-un interviu de colecție realizat chiar la umbra bătrânei cetăți din Ardud, Ștefan Fetz președintele Forumului Democrat German (FDG) Ardud, a reconstituit drumul anevoios, dar glorios, al unei comunități care a lăsat o amprentă asupra culturii, economiei și spiritului local .
Drumul spre necunoscut: „Ulmer Schachtel” și exodul din 1726
Spre deosebire de alte valuri de colonizare din Ungaria sprijinite de Habsburgi , istoria șvabilor din zona Sătmarului poartă o semnătură locală: cea a contelui Károlyi. Confruntat cu o acută lipsă de mână de lucru în secolul al XVIII-lea, contele a decis să aducă coloniști germani care să-l ajute la refacerea și munca pământului . Primii coloniști au provenit din regiunea Ulm, de pe lângă Lacul Constanța (Bodensee) – parte a landului Baden-Württemberg de astăzi . Schimbările au fost dictate de contextul dur din Germania: războiul de 30 de ani lăsase traume adânci, iar legea locală a moștenirii (care stipula că doar fiul cel mare primea întreaga avere, restul fraților trebuind să se descurce singuri) i-a împins pe mulți să caute o viață mai bună în est . În iulie-august 1726, primele grupuri ajungeau în Ardud . Călătoria lor a fost o adevărată probă de foc: Au navigat pe Dunăre cu niște bărci speciale numite Ulmer Schachtel până la Bratislava și apoi până la Buda . De la Buda, distanța până în Carei și Ardud a fost parcursă pe jos, un marș istovitor care a durat mai bine de două luni . La sosire, contele Károlyi i-a întâmpinat cu pământ, animale și unelte , primind în schimb forță de muncă calificată, majoritatea șvabilor fiind meseriași iscusiți .
Integrarea nu a fost ușoară. Dacă în jurul Careiului (la Foieni sau Căpleni) lucrurile au mers bine, prima colonizare de la Ardud a fost un eșec . Populația maghiară majoritară de la acea vreme nu s-a înțeles cu noii veniți , astfel că mulți șvabi au plecat spre Moftin sau Carei . Până în 1736, în Ardud mai rămăseseră doar 5 familii de șvabi . Salvarea comunității a venit în anii 1736-1737, când un nou val de 80 de familii a fost așezat aici . Contele le-a oferit case, pământ și, cel mai important, le-a cedat biserica locală (trecută succesiv de la catolici la reformați) . În anul 1763, lăcașul de cult a fost retrocedat definitiv catolicilor . „Biserica a însemnat totul pentru coloniști. În jurul ei s-a format identitatea șvabilor, viața lor socială și religioasă. Biserica a militat pentru școala în limba germană și pentru păstrarea tradițiilor” , explică Ștefan Fetz . Odată cu consolidarea bisericii, Ardudul a început să înflorească, iar șvabii au adus cu ei o rigoare deosebită, dar și o cultură superioară a viței-de-vie, dealurile din jurul localității fiind și astăzi pline de podgorii.
Epocile de cumpănă: Maghiarizarea forțată, trauma deportării din 1945, colectivizarea comunistă și exodul spre Germania
Istoria nu a fost mereu blândă. După dualismul austro-ungar din 1867 și mai ales la începutul secolului XX, comunitatea a trebuit să facă față unui proces agresiv de maghiarizare forțată . Slujbele în limba germană au fost interzise în biserici, fiind înlocuite cu cele în limba maghiară, iar majoritatea școlilor germane au fost închise de autorități în încercarea de a marginaliza etnia șvabă . Însă cea mai neagră pagină de istorie s-a scris în februarie 1945 . Peste 270 de etnici germani din Ardud – majoritatea tineri, femei și bărbați capabili de muncă – au fost ridicați de trupele sovietice și deportați în lagărele de muncă forțată din Donbass pentru „reconstrucția” URSS . Familiile au rămas acasă fără niciun sprijin . În lagăre, credința catolică și prezența unui preot le-au dat puterea de a supraviețui . Majoritatea celor care au scăpat cu viață s-au întors abia după 5 ani, în 1949-1950 . Scripturile bisericii din Ardud păstrează vie o imagine răvășitoare: când au ajuns înapoi în oraș, oamenii nu s-au dus mai întâi la casele lor, ci direct la biserică, cerându-i părintelui o slujbă de mulțumire .
Venirea regimului comunist a adus o altă lovitură grea: colectivizarea . Gospodăriile șvabe, recunoscute pentru organizarea lor perfectă, utilaje, cai și animale, au fost confiscate, afectându-i profund pe localnici . Deși în anumite perioade s-a reușit păstrarea învățământului în limba germană (precum clasele primare conduse de învățătorul Furman în Ardud) , presiunea regimului Ceaușism a dus la desființarea treptată a secțiilor germane . Toți acești factori au alimentat dorința de emigrare. În anii '80, statul german a început să „cumpere” etnicii germani, plătind sume consistente (aproximativ 10.000 de mărci de persoană) statului român pentru a le permite plecarea . Exodul masiv s-a definitivat imediat după Revoluția din 1989 .
Tradițiile gastronomice și farmecul sărbătorilor șvăbești
În ciuda vicisitudinilor, cultura șvabă a lăsat moștenire obiceiuri spectaculoase. Cel mai faimos dintre ele, păstrat cu sfințenie la Ardud, este Funka (Fasching) . Acesta este un ritual de alungare a spiritelor rele și a iernii : primăvara, crengile rezultate din tăierea pomilor se adunau într-un foc uriaș . Tinerii sculptau manual șaibe de lemn pe care le aprindeau și le aruncau în noapte cu ajutorul unui băț de alun, dedicându-le fetelor dragi; cu cât șaiba zbura mai departe, cu atât norocul în dragoste era mai mare . Alte tradiții de neuitat sunt:Balul Strugurilor – organizat toamna pentru a cinsti statutul de viticultori ai șvabilor, Chirbaiul – sărbătorirea hramului bisericii , Pomul de Mai (Maienbaum) – în noaptea de 1 mai, tinerii puneau la poarta fetelor iubite un pom frumos ornamentat, însoțiți adesea de lăutari romi angajați special pentru a le cânta serenade sub clar de lună . Udatul de Paști – un obicei preluat ulterior de maghiari și români, care inițial se făcea cu găleata cu apă, nu cu parfum .
Din punct de vedere gastronomic, bucătăria șvabă nu era una sofisticată, fiind axată pe oferirea energiei necesare muncii (supe de cartofi cu cârnați, nokedli făcute în casă, ștrudele sau fâncuri) . Astăzi, în Ardud există un mix culinar savuros între tradițiile românești, maghiare și șvăbești .
Rigoarea germană și dorul de casă
Dacă în perioada anilor 1798-1800 și apoi în 1920 numărul șvabilor din Ardud era la apogeu , astăzi la recensământ s-au mai declarat doar în jur de 200 de etnici germani. Cu toate acestea, spiritul lor refuză să dispară. Prin intermediul FDG Satu Mare și al organizațiilor locale, se finanțează formații de dansuri (unde activează localnici de la 5 la 60 de ani) , se editează cărți și se tipărește lunar ziarul local Schwabenpost .
Un alt stâlp al comunității este Liceul Teoretic „Johann Ettinger” din Satu Mare, recunoscut ca una dintre cele mai performante instituții de învățământ din județ . Un fenomen emoționant este cel al întoarcerii la origini. Zeci de familii de șvabi pensionați în Germania revin în Ardud primăvara și rămân în casele părintești până în noiembrie . Lunile de vară, în special luna august când se ține Chirbaiul, transformă din nou Ardudul într-un furnicar multicultural unde poveștile din tinerețe se deapănă în română, maghiară și germană . La 300 de ani de la colonizare, lecția șvabilor rămâne neschimbată: o comunitate definită prin punctualitate, seriozitate, cuvânt dat și o stradă curată unde, dacă un vecin taie iarba, toată strada îi urmează exemplul.
Nicolae Ghișan
