În nordul județului Satu Mare, acolo unde apele Someșului se întâlnesc cu liniștea Câmpiei Someșului și cu dealurile Codrului, se află comuna Pomi – o așezare cu rădăcini adânci în istorie și cu o identitate păstrată prin generații. Formată din satele Pomi, Aciua, Bicău și Borlești, comuna reprezintă mai mult decât o simplă unitate administrativă. Este un spațiu în care trecutul continuă să trăiască prin poveștile oamenilor, prin biserici, prin numele locurilor și prin tradițiile transmise din tată în fiu.
Fiecare dintre cele patru sate are propria sa istorie, propriile legende și propriile momente de cumpănă, dar toate sunt unite de aceeași dorință de a-și păstra identitatea și de a merge mai departe.
Pomi – satul care și-a luat numele de la livezile sălbatice
Satul Pomi, centrul administrativ al comunei, este atestat documentar pentru prima dată în anul 1407, sub denumirea de Remethe, iar ulterior apare în documente ca Remethmezem, nume tradus prin „Câmpul Călugărilor”. Abia în anul 1828 localitatea revine la denumirea de Pomi, nume inspirat de bogăția pomilor fructiferi sălbatici care împânzeau odinioară aceste meleaguri.
Istoria satului este strâns legată de două elemente naturale care i-au influențat existența: râul Someș și Câmpia Someșului. Someșul a fost deopotrivă binecuvântare și încercare. A oferit apă și fertilitate, dar a adus și distrugeri în urma marilor inundații consemnate în 1712, iar mai aproape de vremurile noastre, în timpul catastrofalelor viituri din 1970, când întreaga regiune a trecut prin momente dramatice.
În anul 1566, Pomi apare menționat în documentele privind dările către stat, iar după 1551, satul și domeniul său intră în stăpânirea Cetății Satu Mare. Despre secolul al XVII-lea informațiile istorice sunt contradictorii, însă se știe că în perioada următoare localitatea începe să se dezvolte.
În secolul al XVIII-lea apar aici importante familii nobiliare, printre care Toldy, Horvath și Peley, contribuind la dezvoltarea economică și administrativă a zonei. Evoluția satului este reflectată și de creșterea populației: în 1715 existau doar 52 de familii, în 1772 numărul lor ajungea la 154, iar doar doisprezece ani mai târziu erau deja 181 de familii.
Una dintre cele mai importante mărturii istorice ale satului este Castelul Toldy, construit în secolul al XVII-lea chiar în centrul localității. Mai târziu, edificiul a intrat în posesia familiei Ujfalassy, iar în jurul său a fost amenajat un parc impresionant.
Chiar dacă timpul și-a pus amprenta asupra construcției, parcul păstrează încă farmecul de odinioară. Printre arborii seculari se găsesc specii rare, inclusiv camelii, iar localnicii vorbesc și astăzi despre uriașul copac al cărui trunchi ar putea fi cuprins doar de zece oameni ținându-se de mâini.
Înainte ca în sat să existe o școală, copiii din Pomi mergeau la cursuri în localitatea Seini. Primul dascăl cunoscut a fost Barbul Dumitru, urmat, în jurul anului 1880, de învățătorul Teanc Vasile, originar din zona Careiului.
Cu mult înainte însă, comunitatea și-a construit propria biserică de lemn, ridicată la aproximativ un secol după așezarea primilor locuitori. Lăcașul de cult a rezistat până în anul 1869, fiind centrul spiritual al satului timp de generații.
Vechimea satului este confirmată și de bogata sa toponimie. Denumiri precum Ostru, considerat cel mai vechi loc al satului, Dâmbul Obrejinii, Hosteaza, Cearda, Podbarie sau Ilbuta sunt adevărate documente vii ale istoriei locale.
La fel de sugestive sunt și numele de familie păstrate până astăzi: Barbul, Moldovan, Oșan, Gheorghișor, Cozma, Ștef, Ionel, Năstăi sau Pașca, familii care au contribuit la dezvoltarea comunității și care continuă să fie parte din identitatea satului.
Aciua – satul refugiaților
Așezată pe malul stâng al Someșului, localitatea Aciua este una dintre cele mai vechi așezări din zonă, originile sale fiind plasate încă din secolul al XIII-lea.
Numele satului provine din verbul românesc „a se aciua”, adică „a găsi refugiu”, „a găsi adăpost” sau „a se pripăși”. Tradiția spune că aici s-au stabilit oameni care au fugit din calea invaziilor migratoare și și-au găsit liniștea pe aceste meleaguri.
De-a lungul timpului, locuitorii au fost aproape în totalitate români, de religie greco-catolică până în anul 1948, când, odată cu schimbările politice, au trecut la ortodoxie.
În 1936, satul avea 583 de locuitori, printre care și doi evrei. Astăzi populația este mult mai redusă, numărând aproximativ 129 de suflete, însă spiritul comunității rămâne viu.
În trecut, Aciua avea două biserici de lemn, dispărute între timp. Biserica actuală, construită din cărămidă, continuă să fie locul unde comunitatea își păstrează credința și tradițiile.
Bicău – legenda lanțurilor de cai
Puține sate au o legendă atât de spectaculoasă privind originea numelui precum Bicău.
Unele documente plasează începuturile satului în secolul al IV-lea, în timp ce alte izvoare susțin că localitatea s-a format după răscoala de la Bobâlna (1437-1438), când numeroși iobagi au fugit din calea represaliilor și s-au refugiat în Codrul Sătmărean.
Urmele acestor oameni se păstrează și astăzi prin nume de familie precum Petric, Mic sau Rât, întâlnite încă în localitate.
Legenda spune că refugiații au venit cu numeroși cai, iar pentru a-i împiedica să fugă le puneau la picioare lanțuri numite în limba maghiară „biko”. De aici ar fi apărut cuvântul românesc „bicauă”.
Într-o zi, o ceată de hoți a încercat să fure caii, dar a fost prinsă de localnici. Hoții au fost pedepsiți chiar cu lanțurile folosite la împiedicarea animalelor, iar vestea întâmplării s-a răspândit în întreaga regiune. Se spune că astfel satul a ajuns să fie cunoscut sub numele de Bicău, denumire care s-a păstrat până astăzi.
Situat între Pomi, Borlești, Crucișor, Iegheriște și Poiana Codrului, satul beneficiază de un relief armonios, format din coline line și câmpie, având Someșul la doar câțiva kilometri distanță.
Borlești – o așezare mai veche decât spun documentele
Originea numelui Borlești nu este cunoscută cu exactitate. Românii au numit întotdeauna satul astfel, în timp ce documentele maghiare îl consemnează ca Barlafalu.
Unii istorici susțin că localitatea s-ar fi înființat în anul 1446, însă numeroase informații istorice contrazic această ipoteză.
În 1566, Borlești era deja o comunitate prosperă, obligată să plătească statului dijmă anuală împreună cu Bicău. Nivelul acestor obligații fiscale demonstrează că satul era bine dezvoltat, ceea ce face puțin probabilă o existență de numai un secol.
Mai mult, documentele arată că încă din 1634 Borlești reprezenta un voievodat de care aparțineau mai multe localități importante ale zonei: Bârsăul de Câmp, Bârsăul de Pădure, Buzești, Sârbi, Săliștea, Crucișor și Moara Borșii.
Inițial, întreaga populație era românească. După începutul secolului al XVIII-lea, în urma reorganizărilor din Imperiul Habsburgic și a colonizărilor germane, în sat au fost aduși coloniști romano-catolici. Aceștia au fost așezați între cele două nuclee ale localității – Borlești și Bicăul de Câmp – iar în timp comunitățile s-au apropiat și s-au dezvoltat împreună.
La început fiecare sat avea propria biserică de lemn, însă acestea au dispărut după anul 1717.
Momentul decisiv în istoria localității a venit în 1835, când cele două comunități s-au unit definitiv, având un singur preot, Ștefan Pataky, marcând astfel începutul Borleștiului de astăzi.
O moștenire care merită cunoscută
Istoria comunei Pomi este istoria unor oameni care au înfruntat inundații, războaie, schimbări politice și transformări sociale fără să-și piardă identitatea. Este povestea unor comunități care au crescut în jurul bisericilor, al școlilor și al muncii pământului, păstrând vii tradițiile și respectul pentru trecut.
Astăzi, Pomi, Aciua, Bicău și Borlești nu sunt doar puncte pe harta județului Satu Mare, ci adevărate pagini de istorie locală. Fiecare uliță, fiecare nume de familie, fiecare loc cu rezonanță veche și fiecare monument rămas în picioare vorbește despre oameni care au construit, generație după generație, identitatea unei comune cu rădăcini adânci și cu un patrimoniu ce merită cunoscut, protejat și transmis mai departe.
Într-o lume aflată într-o continuă schimbare, comuna Pomi rămâne un exemplu că adevărata bogăție a unei comunități nu stă doar în ceea ce are, ci mai ales în ceea ce își amintește și în felul în care își păstrează trecutul viu pentru generațiile viitoare.
Nicolae Ghişan
