VERTICALI PENTRU ROMÂNIA: REPORTER, AZI

         In memoriam, arhimandrit Sofronie Perța (1958-2026)

            E un semn că ai trecut într-o „altă lume”, că ai lăsat în urmă granița crăiască, austeră și suspicioasă, și că ți se așterne la picioare Maramureșul istoric, vechea Marmație, cum o numea cândva un împătimit al locurilor, academicianul Alexandru Surdu, ținut cu rezonanțe străvechi, leagăn de mituri, și de legende, de eroi civilizatori și de ctitori generoși de biserici și de lăcașuri de cultură. Iar dacă călătorul grăbit nu are timp să asculte, cu urechea la pământ, glasul de corn al oștilor de viteji, ce susură încă în memoria colectivă, purtat de apele limpezi ale Izei: „Rătăcit, nemărginit/ Ca un suflet fără parte/ Mai departe, mai departe/ Mai încet, tot mai încet..”, cum viersuia cândva marele Eminescu, în piesa „Bogdan-Dragoș”, inspirată de legendele locului, tot mai poate privi, cu coada ochiului, Crucea „de foc” (luminată noaptea), de pe Culmea Gruiului, ridicată de urmașii vechilor familii nobile maramureșene, între care mulți, din neamul lui Iuga, Vancea, Țiplea, sau Perța,  locuiesc încă prin părțile locului, la Săliștea de Sus,  sau la Dragomirești, dacă nu cumva s-au mutat între timp la ceruri.

         

  Dacă Porțile Maramureșene sunt semne ale Puterii Lumești, Crucile de pe dealuri și de pe frunțile acoperite de nori ale bisericilor și Mânăstirilor ce împodobesc valea Izei,  sunt blazoane ale vitejiei, evocând faptele de odinioară …

dar și jertfa „neamurilor”, vrednicia preoților și a călugărilor ce s-au ostenit în aceste locuri pentru dreapta credință,  căci, spun înțelepții, aceste Cruci și însemne nu sunt ridicate pentru sumețire,  ci ca să le fie mai ușor îngerilor să coboare pe pământ, ca să binecuvânteze neamul de viteji și apărători de țară. 

             Înțelepții ne învață că în viață nu suntem altceva decât rezultatul propriului drum, cu „merinde” cu tot, dar și că Drumul (Calea, he hodos, cum îi ziceau vechii greci), este al fiecăruia, după cum îi e și credința. Altfel spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, după vorba Mântuitorului. 

care împreună cu 300 de voinici maramureșeni, ar fi trecut Pasul Prislop, „descălecând” la Baia, ca să întemeieze „țară nouă”, pe la 1347, sau la o dată apropiată. 

          Dacă teza „descălecatelor”, respectiv a întemeierilor de noi entități statale, este azi destul de contestată de istorici, amintirea unui conducător/nobil local, care ar fi venit „de peste munte”/„pădure”, a rămas definitiv în conștiința publică, dar mai ales a maramureșenilor de pe Valea Izei: 

scria Grigore Ureche, consemnând momentul când Dragoș pecetlui luarea puterii. Tot din vechile cronici mai știm că Dragoș muri pe la 1354, lăsând în locul lui, pe tronul Moldovei, doi fii, pe Sas și pe Gyula din Giulești, iar Pomelnicul Mănăstirii Bistrița îl amintește pe Dragoș ca pe un domn legitim. 

          Curând însă, tot prin intrigi imperiale, regele maghiar Ludovic Robert de Anjou, zis și Ludovic cel Mare („Nagy Lajos”, pe ungurește), cel care a fost implicat și în acordarea suveranității Tării Românești, în vremea lui Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I, purtând o vreme și titlul de  „Domn al Valahei Transalpine”, îi silește pe urmașii lui Dragoș să se întoarcă „acasă”, adică în Maramureș, numind în locului lor un „rival”, tot un nobil maramureșean, pe Bogdan din Cuhea (azi comuna Bogdan Vodă, de pe Valea Izei). 

            Astfel, „neamurile” lui Dragoș fură „răsplătite”, pentru „slujba” lor  imperială, cu moșia Cuhea, ce aparținuse anterior lui Bogdan,  „cu tot cu satele Moisei, Borșa și amândouă Seliștele”, cu totul, peste 22 de sate, de la Strâmtura, la Bârsana, iar Bogdan înfăptui un „al doilea descălecat”, întemeind „Țară nouă” peste munți, începând cu anul 1363,  („Moldova est dilatata”, cum spun cronicile ungurești), și  punând bazele dinastiei Bogdăneștilor, care, împreună cu urmașii lor, Mușatinii, domniră peste Moldova cam trei secole, până în vremea lui Alexandru Iliaș (1688). 

și că renașterea tradițiilor nobilare, în aceste locuri, este mai mult un rod al imaginației colective, este o realitate cotidiană.  Studii istorice temeinice, întreprinse  timp de peste un secol, de Ioan Cavaler de Pușcariu, Ioan Mihaly de Apșa și de Alexandru Filipașcu („Enciclopedia Familiilor Nobile Maramureșene de origine română”, păstrată în manuscris, a fost editată abia în 2015), atestă fără echivoc prezența, în Maramureșul românesc, dar și în ținuturile de peste Tisa, ce aparțin azi Ucrainei,  a peste 450 de familii nobiliare, care, laolaltă cu cele peste 150 de ramuri, majoritatea cu descendenți până în zilele noastre, alcătuiesc o forță imensă, în fapt baza socială și culturală a Maramureșului de azi. 

          Simpla constare a acestor realități face ca cei 800 de ani de istorie atestată să capete sens, iar dacă „Tradiția este merindea sufletului”, cum afirma adesea academicianul Alexandru Surdu, rezultă că în trăistuța de lână pe care orice maramureșean care se respectă o ia cu sine când pleacă la drum, se află, nu doar „oiaga” cu pălincă, dar și merindea sufletului, amintirea trecutului istoric. 

           De aceea, în Maramureș întâlnești la tot pasul Porți și Biserici, ca să ne amintească și nouă de un trecut fără cusur; iar ca aminirea să nu piară, la inițiativa fostului Președinte al Academiei Române, Ionel-Valentin Vlad, el însuși descendent al familiei nobiliare Timiș de Borșa, ca și a regretatului academician Alexandru Surdu, a Preasfinției sale Iustin Sigheteanul, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, descendent al familiei Hodea de Rozalvea, a academicianului Emil Burzo, descendent al Familiei Gorzo, de Ieud, a altor  maramureșeni cu titluri nobiliare atestate, din familiile Iuga, Danci, Țiplea, Vancea, Perța, Timiș, Petrovai, Filipașcu, Scubli ș.a.  s-a înființat  Ordinul Cavalerilor Marmațieni, menit să apere, ca odinioară uriașii din poveste, ținutul  păduros, terra străbună țăranilor cu titluri nobilare. 

   Sursă fotografii: Marian Nencescu

       SPONSORII EDIȚIEI: