“Mâna lui Dumnezeu” pare că s-a mutat la Casa Albă

  La exact 40 de ani de la celebra „Mână a lui Dumnezeu”, cu care Maradona a îngenuncheat Anglia lui Peter Shilton și Gary Lineker, iar Argentina și-a croit drumul spre titlul mondial, englezii s-au întors pe Azteca. Numai că, în loc să vorbim despre poate cel mai spectaculos meci din optimi, despre Bellingham, Kane, Pickford sau mutările inspirate ale lui Tuchel, omul zilei este altul. Și nici măcar nu vine de pe teren. Vine de la Casa Albă.


Greu de crezut că, în 2026, în țara care se revendică drept cea mai veche democrație modernă, președintele ajunge să sune la FIFA pentru a cere explicații după un cartonaș roșu primit de echipa națională. Și, mai mult, să ceară anularea pedepsei. Dacă lucrurile chiar s-au petrecut așa cum s-a relatat, nu apelul telefonic este partea cea mai șocantă. Mai grav este dacă oamenii lui Infantino au considerat că trebuie să se conformeze și i-au redat dreptul de joc lui Folarin Balogun doar pentru a-i face pe plac „marelui conducător”.
Asemenea minunății nici măcar prin fotbalul nostru județean n-am prea văzut. Și uite că, de-a lungul anilor, am avut destui primari sau șefi de Consilii Județene convinși că sunt zei peste AJF-uri și campionatele locale.
Cred că Putin vorbește singur... Cum s-ar fi băgat și el în camera VAR la Mondialu’ organizat de el în ”mama Rusia”...  Dar n-a făcut-o... Deși, vorba bancului celebru cu ”Cine se învecinează Rusia... Cu cine vrea ea..”  așa putea și la fotbal să împingă ”Zbornaia” măcar în finală. 
În 1986, „Mâna lui Dumnezeu” a fost un gest de geniu, de instinct și de șmecherie al lui Maradona. Patruzeci de ani mai târziu, cineva pare să creadă că poate deveni chiar el „Mâna lui Dumnezeu”, mutând deciziile din birouri, de la comisii sau din camera VAR, după propriul interes.
Fotbalul a mai fost folosit ca instrument politic. Italia lui Mussolini, în 1934, rămâne unul dintre cele mai discutate exemple. Argentina din 1978 încă poartă umbrele acelui celebru 6-0 cu Peru, disputat în plină dictatură militară. Iar despre Qatar 2022 s-a spus că a fost mai mult decât un turneu final: a fost o demonstrație de influență globală construită cu miliarde de dolari, în timp ce întrebările despre drepturile omului au rămas fără răspunsuri convingătoare.
Dar între toate aceste episoade din istorie și tupeul cu care Donald Trump pare să creadă că poate influența mersul unui Campionat Mondial este totuși o diferență. Tocmai de aceea, acum parcă mi-aș dori ca Belgia să elimine Statele Unite. Iar Anglia să ridice trofeul chiar sub privirile lui Trump. Ar fi cea mai elegantă demonstrație că fotbalul încă se câștigă pe teren, nu în anticamerele puterii.
În rest, Norvegia confirmă ceea ce spuneam încă de la începutul turneului: poate deveni surpriza acestui Mondial, un fel de Suedia din 1994. Brazilia pare că se ia de mână cu Italia și amândouă privesc nostalgice spre gloria de altădată. Mexicul a alergat, a luptat și a atacat cu viteza lui Speedy Gonzales, dar nici asta n-a fost suficient pentru a răpune „Perfidul Albion”.
Iar concluzia, cel puțin după optimi, pare destul de clară. Europa este pe cale să-și revendice din nou partea leului. Așa bătrână cum o declară unii. Dacă lucrurile vor continua firesc și Mondialul nu va intra definitiv în era „trumpismului”, șase dintre cele opt echipe din sferturile de finală vor veni de pe Bătrânul Continent. Și poate că asta nu spune doar o poveste despre fotbal, ci și una despre lumea în care trăim.
Fotbalul a supraviețuit dictatorilor, regilor, generalilor și șeicilor. Ar fi păcat să ajungă să piardă tocmai în fața telefoanelor venite de la Casa Albă.
Florin Cristian Mureșan