Opt secole de istorie, războaie, credință, iubire și oameni care au dus numele locului până la Roma
Sunt locuri care par, la prima vedere, asemenea multor altora. Un drum național, case înșirate de-a lungul șoselei, dealuri domoale, vii, biserici și câmpuri care se pierd către orizont. Și sunt locuri în care, dacă te oprești și privești cu atenție, descoperi că fiecare colț de pământ ascunde o poveste.
Ardudul este unul dintre acestea.
Astăzi, orașul aflat la sud de Satu Mare are puțin peste 6.000 de locuitori la nivelul întregii unități administrativ-teritoriale, conform datelor recensământului din 2021/2022. Orașul cuprinde localitățile Ardud, Ardud-Vii, Baba Novac, Gerăușa, Mădăras și Sărătura. În recensământul din 2021, întregul oraș avea 6.124 de locuitori, în timp ce localitatea Ardud propriu-zisă avea 3.876.Pentru a înțelege Ardudul trebuie să urci pe dealul cetății, să privești peste acoperișurile orașului și să-ți imaginezi că, în urmă cu cinci sau șase secole, aici se ridicau ziduri groase, turnuri și șanțuri de apărare, iar oamenii care locuiau în jurul lor trăiau într-o lume în care granițele se schimbau prin sabie, prin căsătorii, prin diplomație și prin credință.
Un nume care apare în documente acum mai bine de 800 de ani
Ardudul apare în documente în anul 1215, sub o formă veche a numelui, Herdeud. Unele tradiții și sinteze istorice locale presupun existența unei așezări încă din secolele XI-XII, într-o zonă aflată la contactul dintre dealurile Codrului și câmpia Sătmarului.
Numele localității a cunoscut de-a lungul timpului mai multe forme – Erdowd, Erded, Erdeud, Erdöd, Erdeed –, reflectând atât evoluția limbilor și administrațiilor din regiune, cât și istoria zbuciumată a nord-vestului Transilvaniei.
Ardudul medieval nu era un loc întâmplător ales pentru așezare. Se afla într-o zonă importantă, între pădurile Codrului și câmpia Sătmarului, pe un traseu care lega comunități, domenii și centre politice. Iar în jurul lui exista ceea ce astăzi am numi un adevărat sistem regional de așezări.
Localitățile care formează astăzi orașul au propriile lor istorii. Mădărasul este atestat încă din 1366, Sărătura din 1411, iar Gerăușa din 1424. Ardud-Vii apare ca localitate distinctă în documentele moderne în 1913, iar Baba Novac în 1932.
Prin urmare, administrația actuală a orașului reunește așezări de vârste istorice foarte diferite: unele cu rădăcini medievale, altele formate în epoca modernă.
Drágfi, familia care a transformat Ardudul într-o fortăreață
În Evul Mediu, istoria Ardudului se leagă strâns de marea familie nobiliară Drágfi.
Domeniul Ardudului a ajuns în proprietatea familiilor Balc și Drag, comiți ai Maramureșului, iar în 1392 aceștia apar ca proprietari ai domeniului. Din această familie se va ridica neamul Drágfi, una dintre familiile importante ale Transilvaniei medievale, care va stăpâni Ardudul până în secolul al XVI-lea.
Pentru Ardud, ascensiunea Drágfilor avea să schimbe totul. În 1456, regele Ungariei, Ladislau al V-lea, acorda familiei dreptul de a construi pe domeniul Ardudului o cetate din lemn sau piatră, prevăzută cu turnuri și șanțuri de apărare.
A fost momentul în care Ardudul a început să capete forma pe care memoria colectivă avea să o păstreze până astăzi.
Construcția efectivă a cetății este datată de surse la 1481 sau 1487, în vremea lui Bartolomeu Drágfi, voievod al Transilvaniei. Există, așadar, o mică diferență între sursele istorice privind anul exact, motiv pentru care este mai prudent să vorbim despre sfârșitul secolului al XV-lea decât să transformăm una dintre date într-o certitudine absolută.
Potrivit informațiilor publicate de Casa de Cultură Ardud, lucrările începute în jurul anului 1487 ar fi continuat până la începutul secolului al XVI-lea, iar în 1507 Ioan Drágfi își marca pe fronton blazonul primit odată cu titlul de baron.
Zidurile ei spuneau că aici se află un domeniu important, că familia care îl stăpânește are resurse și autoritate și că, într-o epocă în care războaiele puteau izbucni rapid, Ardudul era pregătit să se apere.
Consiliul Județean Satu Mare descrie vechea fortificație drept una dintre cele mai puternice cetăți senioriale din nordul Transilvaniei, cu plan poligonal și turnuri de apărare.
Cetatea care a supraviețuit mai multor lumi
Dacă zidurile ar putea vorbi, cetatea Ardudului ar avea probabil una dintre cele mai lungi și mai dramatice povești din nord-vestul României. A fost asediată, deteriorată, distrusă și refăcută.
A văzut schimbarea dinastiiilor, conflicte religioase, războaie și răscoale. A trecut din lumea medievală în epoca modernă, iar în cele din urmă a devenit ruină.
După dispariția familiei Drágfi, domeniul a intrat în alte mâini. În epoca lui Francisc Rákóczi al II-lea, Ardudul s-a aflat din nou în mijlocul marilor frământări politice și militare ale regiunii. Apoi a venit familia Károlyi.
În secolul al XVIII-lea, contele Károlyi a refăcut ansamblul, iar anul 1730 este asociat cu reconstrucția cetății. În inventarele actuale de patrimoniu, monumentul apare cu datarea 1481 și mențiunea reconstruirii din 1730.
Vechea fortificație medievală a fost transformată într-o reședință nobiliară adaptată vremurilor noi. Un turn a fost refăcut ulterior în stil neogotic, în 1896, iar din vechiul ansamblu au rămas până astăzi turnul, ruinele altor componente și sistemul de pivnițe. Astăzi, ceea ce vedem este, prin urmare, rezultatul mai multor epoci suprapuse iar Cetatea Drágfi nu mai există în forma ei medievală intactă.
Castelul Károlyi nu mai există nici el în forma de odinioară.
Dar tocmai această suprapunere face locul atât de fascinant: în același monument se întâlnesc Evul Mediu, epoca barocă și romantismul secolului al XIX-lea.
Pivnițele, legenda Vilmei și cetatea „bântuită”
Puține cetăți au nevoie de prea multă imaginație pentru a deveni legendă. La Ardud, poveștile populare au făcut acest lucru cu prisosință.
Una dintre legende vorbește despre Vilma, fiica lui Francisc Rákóczi al II-lea, care ar fi rămas legată de cetate și care, în imaginarul local, ar putea apărea sub forma unei fecioare, a unui șarpe sau a unei broaște.
Povești despre tuneluri secrete și galerii subterane au circulat, de asemenea, de-a lungul timpului. O tradiție locală susține că pivnițele cetății ar fi avut legături cu alte reședințe nobiliare, inclusiv cu Castelul Károlyi de la Carei. Nu trebuie însă confundată legenda cu o dovadă arheologică: existența acestor legături subterane este parte a imaginarului local, nu un fapt demonstrat fără echivoc. Și poate tocmai aici stă farmecul cetății. Istoria ne spune ce putem documenta. Iar legenda ne spune ce au vrut oamenii să păstreze.
Biserica în care se schimbă religia unei întregi epoci
La câțiva kilometri de cetate, o altă construcție spune o poveste la fel de puternică.
Biserica romano-catolică „Fecioara Maria” este unul dintre cele mai importante monumente istorice ale Ardudului. Repertoriul Arheologic Național o datează în forma sa medievală la 1482, cu o restaurare importantă în 1860 și intervenții ulterioare. Monumentul este înscris în Lista Monumentelor Istorice cu codul SM-II-m-B-05262.
Sursele locale o leagă de Bartolomeu Drágfi și de familia care a ridicat fortificația. Biserica a fost construită inițial ca lăcaș romano-catolic, însă în secolul al XVI-lea Ardudul avea să devină una dintre zonele în care Reforma protestantă a prins rădăcini.
În 1545, biserica a ajuns în mâinile luteranilor, iar la 20 septembrie în același an aici s-a întrunit un sinod protestant considerat de sursele locale primul sinod protestant din Ungaria. Este unul dintre acele momente în care istoria unui oraș depășește cu mult dimensiunea lui geografică.
Ardudul nu era doar un punct pe harta unui comitat. Era un loc în care se discutau și se disputau ideile religioase care schimbau Europa.
În secolul al XIX-lea, familia Károlyi intervine din nou asupra monumentului.
În 1860, biserica este renovată și parțial reconstruită după planurile celebrului arhitect Miklós Ybl, unul dintre cei mai importanți arhitecți ai Ungariei secolului al XIX-lea.
Este perioada în care vechea construcție medievală primește o nouă înfățișare, iar turnul neogotic devine unul dintre elementele definitorii ale imaginii actuale a Ardudului.
Este o dovadă a unui fenomen des întâlnit în Europa Centrală: monumentele medievale nu au fost întotdeauna conservate ca niște „obiecte de muzeu”, ci au fost adaptate gustului, tehnicii și nevoilor fiecărei epoci.
La Ardud, goticul medieval și romantismul neogotic al secolului al XIX-lea coexistă în aceeași clădire.
Tamás Bakócz – băiatul din Ardud care a ajuns la porțile Vaticanului
Dacă Ardudul ar trebui să aleagă o singură personalitate care să-i reprezinte istoria, numele lui Tamás Bakócz ar fi imposibil de ocolit. Povestea lui pare desprinsă dintr-un roman medieval.
Bakócz s-a născut în 1442, la Ardud, într-o familie de condiție socială modestă. Sursele enciclopedice îl descriu ca provenind dintr-o familie de rang inferior, iar tradiția locală îl prezintă drept fiul unui iobag rotar de pe domeniul Drágfi.
Într-o societate în care originea familială conta enorm, ascensiunea sa este remarcabilă. A studiat la școli importante, apoi la Cracovia, Ferrara și Padova, obținând o formație intelectuală care l-a propulsat în centrul politic și religios al Europei.
A devenit episcop, apoi cancelar, consilier regal, cardinal și, în 1497/1498, arhiepiscop de Esztergom, adică primatul Ungariei.
A intrat în cercul oamenilor care luau decizii pentru regatul ungar și pentru Biserica Catolică. În 1500 a fost creat cardinal, iar în 1513 a ajuns unul dintre candidații importanți la alegerea papei. A pierdut în fața lui Giovanni de' Medici, care avea să devină Papa Leon al X-lea.
Este greu să găsești o poveste mai spectaculoasă despre mobilitatea socială medievală.
Un copil născut într-o familie modestă din Ardud ajunge la masa la care se decide cine va conduce Biserica Catolică. Nu a devenit, papă dar a fost suficient de aproape pentru ca numele Ardudului să ajungă, indirect, până în sala conclavului de la Roma.
Bakócz a murit în 1521, la Esztergom, și a fost înmormântat în bazilica de acolo.
Astăzi, memoria lui este prezentă și la Ardud printr-un bust ridicat în apropierea bisericii romano-catolice, inaugurat în 2009, opera sculptorului Gergely Zoltán.
Șvabii din Württemberg și schimbarea chipului Ardudului
După războaiele de la începutul secolului al XVIII-lea, multe sate și domenii din regiune erau depopulate. Pentru a repopula și revitaliza teritoriile, proprietarii au adus coloniști germani, în special din Württemberg iar primele grupuri au ajuns în zona Ardudului în 1726.
Colonizarea nu a fost însă un proces simplu.
Au existat neînțelegeri între populația locală și noii veniți, iar o parte dintre primii coloniști s-au mutat ulterior spre Beltiug. Alte valuri de colonizare au avut mai mult succes și au contribuit la transformarea etnică și culturală a regiunii.
În timp, Ardudul a devenit un spațiu în care români, maghiari, germani și alte comunități au trăit una lângă alta.Această diversitate nu este un fenomen recent.
Ea este rezultatul mai multor secole de migrație, colonizare, războaie, căsătorii, schimbări politice și economice.
De aceea, istoria Ardudului nu poate fi povestită din perspectiva unei singure comunități.
Este istoria unui loc în care mai multe lumi s-au întâlnit.
1847: nunta lui Petőfi, momentul romantic al cetății
Dacă Bakócz este omul care leagă Ardudul de marea politică europeană, Sándor Petőfi este omul care leagă orașul de una dintre cele mai frumoase povești de iubire ale literaturii maghiare.
În 1847, în capela castelului din Ardud, poetul Sándor Petőfi s-a căsătorit cu Szendrey Júlia. Evenimentul a intrat în memoria locului și a devenit una dintre cele mai cunoscute povești asociate cetății. Sursele istorice locale și de patrimoniu confirmă legătura dintre capela castelului și căsătoria din 1847.
Petőfi era deja o figură importantă a literaturii maghiare, iar Júlia, fiica intendentului domeniului, avea să devină ea însăși o personalitate culturală.
Astăzi, ideea că un poet celebru și-a legat aici destinul de femeia iubită dă cetății o aură aparte. Este o altă față a istoriei Ardudului..
Altarul capelei a fost salvat înaintea distrugerii castelului și se află astăzi în capela Palatului Episcopal din Satu Mare.
Iar lângă pârâul Homorod, la poalele cetății, memoria lui Petőfi este păstrată printr-un monument dedicat poetului.
Ardudul românesc și omul care a mers la Alba Iulia
O altă personalitate importantă a istoriei moderne a Ardudului este Dr. Augustin Mircea.
Născut în 1878 la Bogdand, el s-a stabilit la Ardud, unde a profesat ca jurist și notar public și s-a implicat puternic în viața comunității românești. Și-a făcut studiile la Blaj și la Universitatea din Budapesta, unde a obținut doctoratul în drept.
Înainte de 1918 a activat în Partidul Național Român iar în ziua de 1 Decembrie 1918, Augustin Mircea s-a aflat la Alba Iulia, participând la Marea Adunare Națională.
Sursele dedicate personalității sale îl prezintă drept conducător al delegației reprezentanților districtului Ardud. După Marea Unire, activitatea sa nu s-a încheiat.
A fost deputat și senator în Parlamentul României, membru în conducerea Partidului Național Țărănesc, membru al Consiliului Județean Satu Mare și o figură importantă a vieții greco-catolice din Ardud.
Dar ceea ce îl face cu adevărat important pentru istoria locală este faptul că nu a rămas doar un politician. A fost un constructor de comunitate.
Este creditat cu sprijinirea ridicării primei biserici și a primei școli românești din Ardud, cu pietruirea șoselei, organizarea pieței săptămânale și dezvoltarea vieții culturale locale. A fost implicat și în activitatea ASTRA.
Arestat în 1944 după conflictele cu autoritățile maghiare, a fost eliberat la sfârșitul acelui an și numit prim-pretor la Ardud. În mai 1945 a renunțat la această funcție, retrăgându-se din administrație. A murit la Ardud în 1954. Astăzi, numele său este purtat de Casa de Cultură „Dr. Augustin Mircea” fiind o alegere cu o puternică încărcătură simbolică.
Pentru că, dacă cetatea este memoria de piatră a Ardudului, Casa de Cultură este memoria lui vie.
Bisericile Ardudului – istoria unei comunități diverse
Ardudul nu poate fi înțeles fără bisericile sale. Biserica romano-catolică păstrează memoria Evului Mediu și a familiei Drágfi.
Biserica reformată amintește de ruptura religioasă a secolului al XVI-lea și de perioada în care Reforma a schimbat profund viața comunității.
Biserica ortodoxă, construită în 1936, este legată de dezvoltarea comunității românești moderne.
Iar biserica greco-catolică „Adormirea Maicii Domnului” reprezintă o altă etapă a istoriei religioase locale. Lăcașul actual a fost sfințit în 2000. Privite împreună, aceste biserici spun ceva esențial despre Ardud: istoria localității nu a fost niciodată monocromă, au existat perioade de dominație catolică, reformă, schimbări confesionale, consolidarea comunităților ortodoxe și greco-catolice și, mai ales, o permanentă conviețuire între tradiții.
Viile Ardudului și capela Sfântului Donat
La marginea orașului, acolo unde dealurile se deschid către podgorii, istoria capătă un alt parfum. Este zona viilor.
Aici se află Capela Sfântul Donat, ridicată pe dealul dintre Viile Satu Mare și Viile Ardudului.
Capela este legată de tradiția viticultorilor din zonă. Sfântul Donat este considerat protectorul viilor și al viticultorilor, iar sărbătoarea sa a rămas una dintre tradițiile importante ale comunităților viticole din această parte a Sătmarului.
Capela este uneori asociată greșit exclusiv cu Viile Satu Mare, tocmai pentru că accesul către ea este mai ușor dinspre acea localitate.
Dar ea aparține unui peisaj cultural mai larg, în care Ardudul și localitățile viticole din jur au fost legate timp de generații prin cultivarea viței-de-vie. Aici, istoria nu mai este scrisă în piatră, este scrisă în rândurile de vie.
Un oraș pe șine: Ardudul de la începutul secolului XX
La începutul secolului XX, Ardudul era o comună importantă, cu 528 de case și 3.602 locuitori, potrivit unei cercetări dedicate populației locale.
Dar poate și mai interesant este faptul că Ardudul devenise un nod important de transport pentru zona Codrului. Din gara Ardud plecau linii către Satu Mare, Ghilvaci și Șomcuta.
Transportul feroviar era strâns legat de exploatarea pădurilor din Codru. Trenurile transportau lemn, mărfuri și oameni, iar Ardudul devenise un punct de legătură între zona forestieră și marile centre economice ale regiunii. Este o imagine foarte diferită de cea a Ardudului medieval. Dar tocmai aceasta este frumusețea istoriei sale: în secolul al XV-lea, aici se apărau cetăți, în secolul al XIX-lea, poeții își făceau nunțile, în secolul al XX-lea, trenurile încărcate cu lemn traversau regiunea iar în toate aceste epoci, oamenii continuau să trăiască în jurul acelorași dealuri.
Nicolae Ghișan
