În România, evenimentul a fost perceput drept una dintre cele mai mari victorii militare ale armatei moderne. În capitalele occidentale însă, succesul militar a fost privit cu sentimente amestecate. Londra și Parisul au salutat înfrângerea regimului lui Béla Kun, dar au început aproape imediat să se întrebe cât de departe putea merge România și unde se termina mandatul militar al armatei sale.
O capitală aflată în haos
Budapesta pe care au găsit-o soldații români nu era un oraș cucerit prin lupte de stradă, ci o capitală rămasă fără conducere. Administrația se prăbușise odată cu fuga guvernului, aprovizionarea era dezorganizată, iar populația trăia într-o stare de profundă incertitudine.
În aceste condiții, Armata Română a trebuit să îndeplinească nu doar misiuni militare, ci și administrative. Au fost păzite podurile peste Dunăre, gările, depozitele de alimente și principalele instituții ale orașului. De asemenea, militarii români au contribuit la restabilirea ordinii publice până la reorganizarea autorităților maghiare.
Această situație avea însă să provoace primele neînțelegeri cu Aliații occidentali.
Cum a privit Londra ocupația Budapestei
În primele zile după căderea regimului lui Béla Kun, reacția Londrei a fost favorabilă. Guvernul britanic considera că dispariția Republicii Sovietice Ungare reprezenta un succes important pentru stabilitatea Europei Centrale. Diplomații britanici se temeau că bolșevismul ar putea ajunge în Austria și Germania, iar intervenția Armatei Române părea să fi eliminat acest pericol.
Foreign Office aprecia eficiența operațiunii românești și recunoștea că România acționase în legitimă apărare după ofensiva ungară de pe Tisa.
Entuziasmul britanic s-a diminuat însă pe măsură ce ocupația continua. Londra nu dorea ca România să transforme victoria militară într-o dominație politică asupra Ungariei. Diplomații britanici considerau că obiectivul fusese atins odată cu distrugerea armatei lui Béla Kun și insistau asupra retragerii cât mai rapide a trupelor române.
Parisul între admirație și prudență
Franța avea motive suplimentare să admire succesul românesc. Relațiile dintre cele două state deveniseră foarte apropiate în timpul războiului, iar generalul Henri Berthelot contribuise decisiv la reorganizarea armatei române în 1917.
La Paris exista convingerea că Armata Română desfășurase una dintre cele mai eficiente campanii militare din Europa postbelică. Totuși, guvernul francez avea și responsabilitatea construirii noului sistem de securitate european.
Din acest motiv, diplomații francezi au început să exercite presiuni asupra Bucureștiului pentru limitarea ocupației. Franța nu dorea dispariția statului maghiar și nici transformarea României într-o putere dominantă în Bazinul Carpatic.
Care erau limitele mandatului militar românesc?
Aceasta rămâne una dintre cele mai discutate probleme ale campaniei din 1919.
În realitate, Aliații nu emiseseră un document care să autorizeze explicit ocuparea Budapestei. România avea însă dreptul recunoscut de a respinge agresiunea ungară, de a distruge armata lui Béla Kun și de a elimina pericolul unei noi ofensive.
Intrarea în Budapesta a fost acceptată ca rezultat firesc al operațiunilor militare.
Ceea ce nu fusese însă autorizat era transformarea ocupației într-o administrare permanentă a Ungariei sau luarea unor decizii politice în numele statului maghiar. Tocmai această diferență dintre obiectivele militare și cele diplomatice a generat cele mai serioase tensiuni dintre România și Aliați.
Una dintre cele mai sensibile probleme a fost cea a rechizițiilor efectuate de Armata Română.
Guvernul român argumenta că ocupația Puterilor Centrale din 1916–1918 provocase României pagube uriașe. Locomotive, vagoane, utilaje industriale, animale și produse agricole fuseseră transportate în Austro-Ungaria și Germania.
Din perspectiva Bucureștiului, recuperarea unei părți a acestor bunuri reprezenta o despăgubire legitimă.
Marile Puteri nu contestau existența acestor pierderi, însă considerau că amploarea rechizițiilor trebuia decisă în comun și nu unilateral. Acest diferend a devenit principalul conflict diplomatic dintre România și Consiliul Suprem Aliat în lunile care au urmat.
Cum a relatat presa românească și cea străină campania militară
În România, presa a prezentat campania ca pe un moment de glorie națională.
Cotidiene precum Universul, Adevărul, Dimineața sau Viitorul au descris Armata Română drept forța care salvase Europa Centrală de bolșevism. Articolele insistau asupra faptului că România nu urmărea cucerirea Ungariei, ci eliminarea unei amenințări directe la adresa propriei securități.
Fotografiile cu soldații români în Budapesta au devenit simboluri ale victoriei, iar numeroși editorialiști au susținut că succesul militar confirma statutul României de putere regională.
În Ungaria, tonul era complet diferit. Presa a prezentat ocupația românească drept una dintre cele mai mari umilințe din istoria țării. Relatările despre rechiziții, confiscări și prezența trupelor române în capitală au alimentat sentimentul unei înfrângeri naționale fără precedent.
După instaurarea regimului lui Miklós Horthy, aceste articole au devenit una dintre bazele discursului revizionist maghiar, care avea să domine politica externă a Budapestei în întreaga perioadă interbelică.
Presa britanică, franceză și americană a adoptat o poziție mai echilibrată. În primele zile, corespondenții au remarcat eficiența remarcabilă a Armatei Române și rolul decisiv pe care aceasta îl jucase în prăbușirea regimului lui Béla Kun.
Pe măsură ce ocupația se prelungea, atenția s-a mutat asupra conflictului diplomatic dintre București și Aliați. Numeroase articole analizau durata ocupației, problema rechizițiilor și dificultățile Conferinței de Pace în găsirea unui compromis acceptabil pentru toate statele implicate
Retragerea și moștenirea campaniei din 1919
Sub presiunea diplomatică a Londrei, Parisului și Washingtonului, România a început retragerea treptată din Budapesta, proces încheiat în noiembrie 1919.
Victoria militară rămânea incontestabilă, însă succesul de pe câmpul de luptă fusese urmat de luni întregi de negocieri dificile. Pentru România, campania din 1919 a demonstrat capacitatea armatei sale de a desfășura operațiuni complexe și de a influența decisiv evoluțiile politice din regiune. Pentru Ungaria, ocupația a devenit unul dintre cele mai dureroase episoade ale istoriei moderne, iar pentru Londra și Paris ea a reprezentat un exemplu elocvent al tensiunii permanente dintre logica militară și cea diplomatică.
La peste un secol de la aceste evenimente, documentele din arhivele românești, britanice, franceze și maghiare arată că adevărul este mai nuanțat decât narațiunile construite ulterior. Armata Română a avut un rol decisiv în înlăturarea regimului lui Béla Kun și în stabilizarea temporară a Europei Centrale, însă succesul militar a fost însoțit de dezbateri legitime privind limitele ocupației, administrarea unui stat învins și raporturile dintre dreptul de autoapărare și autoritatea Conferinței de Pace. Tocmai această combinație de victorie militară, rivalitate diplomatică și confruntare mediatică face ca Budapesta anului 1919 să rămână unul dintre cele mai fascinante episoade ale istoriei europene din secolul al XX-lea.
Nicolae Ghișan
