Simbolul de credinţă al Bisericii Ortodoxe – Crezul (3)

Ce/cine este omul?

Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu 
    Omul reprezintă cea mai de seamă făptură de pe pământ, fiindcă numai omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi numai pe om l-a binecuvântat Dumnezeu să crească, să se înmulţească, să umple pământul şi să-l stăpânească: “Şi a zis Dumnezeu: să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul! Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi…” (Facere I; 26-28). 
    Dumnezeu a făcut trupul omului din pământ, iar sufletul prin suflare dumnezeiască, o dată cu trupul. Prin urmare, la moarte, trupul muritor se întoarce în pământ, din care a fost luat, iar sufletul nemuritor trece în lumea nevăzută: “Şi ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat” (Ecclesiastul XII; 7). Chipul lui Dumnezeu din om înseamnă sufletul nemuritor cu puterile sufleteşti, mintea sau cugetarea, simţirea şi voia liberă, ca şi conştiinţa morală, acel judecător drept pe care îl avem fiecare în noi, toate purtându-ne către Dumnezeu. Asemănarea cu Dumnezeu înseamnă întărirea în virtute şi sfinţenie a acestor puteri sufleteşti ale omului, până la apropierea de Dumnezeu. Omul, prin săvârşirea neîntreruptă a binelui, putea ajunge să se asemene în sfinţenie cu îngerii şi cu Dumnezeu. 

Adam şi Eva. Grădina Edenului
    Pe cei dintâi oameni, Adam (“pământ”) şi Eva (“viaţă”), Dumnezeu i-a aşezat în raiul pământesc, în care ei munceau cu plăcere, povăţuiţi fiind de Creator. Raiul (Grădina Edenului) era o grădină frumoasă, în care se aflau câmpii mănoase, pomi roditori, păsări cântătoare, animale folositoare, râuri curgătoare, flori binemirositoare, plante, bogăţii şi bunuri îndestulătoare. Acesta era raiul pământesc, chip al Raiului ceresc. Aici a aşezat Dumnezeu pe cei dintâi oameni, “în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Facere II; 15). Aici, ei duceau o viaţă fericită, în iubire faţă de Părintele Ceresc, împărtăşindu-se de harul Lui. Mintea primilor oameni era luminată, inima (simţirea/sentimentul) era curată şi fără pofte rele, voinţa era dreaptă şi înclinată înspre bine, iar trupul era sănătos şi fără nicio suferinţă. Pentru ca să întărească prin lucrare puterile sufleteşti ale primilor oameni şi să le încerce ascultarea, Dumnezeu le-a dat o poruncă: “Din toţi pomii din rai poţi să mănânci. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în clipa în care vei mânca, vei muri negreşit!” (Facere II; 16-17). Dumnezeu dă această poruncă nu pentru a-l slăbi şi coborî pe om, ci pentru a-l întări şi înălţa. Dumnezeu dă această poruncă pentru ca omul să-şi poată arăta prin fapte dragostea faţă de Ziditorul său şi să se statornicească în bine. Fericirea protopărinţilor noştri Adam şi Eva, în rai, a ţinut atâta timp cât a ţinut şi nevinovăţia lor, cât au stat în ascultare şi dragoste deplină faţă de Dumnezeu, păzind porunca Lui, voia Lui.
    Legile sfinte, după care trăia şi se conducea omul în rai, erau următoarele: a. legea muncii cu mintea şi cu braţele: Adam dă nume tuturor lucrurilor şi fiinţelor, lucrează grădina raiului şi o păzeşte (Facere II; 15, 19-20); b. legea stăpânirii asupra naturii, a pământului, cu toate lucrurile şi fiinţele lui: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi şi stăpâniţi… peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ” (Facere I; 28); c. legea creşterii, a înaintării, a progresului şi a culturii: înmulţirea (“creşteţi şi vă înmulţiţi” – Facere I; 28) şi desăvârşirea duhovnicească prin minte (puterea de a cugeta/raţiona/gândi), prin limbă (puterea de a vorbi), prin virtute şi cultură morală, deoarece numai aşa putea să-şi asigure stăpânirea peste natură şi peste vietăţile pământului; d. legea nevinovăţiei, a curăţiei trupeşti şi sufleteşti (Adam şi Eva “erau amândoi goi şi nu se ruşinau” – Facerea II; 25); e. legea libertăţii de voinţă (cei dintâi oameni aveau voie să mănânce din toţi pomii raiului şi din toate plantele lui, numai din pomul cunoştinţei binelui şi a răului să nu mănânce – Facere I; 29-30, II; 16-17); f. legea ascultării de Dumnezeu, legea conştiinţei (Facere III; 7-11: “Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte… şi s-au ascuns de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului…”), a cunoaşterii, a iubirii şi a cinstirii lui Dumnezeu, ca urmare a facerii omului de către Dumnezeu şi a aşezării lui ca stăpân peste tot pământul, supus poruncilor, muncii şi ascultării faţă de El, Tatăl ceresc.   
    Cum au căzut în păcat Adam şi Eva? Diavolul îi invidia pe primii oameni în Grădina Edenului din cauza fericirii lor, dorind cu orice preţ să-i determine să o piardă. De aceea, prin viclenie, în chip de şarpe, el se apropie de ei (mai întâi de Eva), înşelându-i; îi face să creadă că dacă vor mânca din pomul oprit, din pomul cunoştinţei binelui şi răului, vor deveni “ca Dumnezeu” (Facere III; 5). Astfel, mândrindu-se, Adam şi Eva s-au lăsat amăgiţi şi, călcând voia lui Dumnezeu, au căzut în păcatul neascultării, în păcatul mândriei, în păcatul strămoşesc. Aşa s-a ivit răul în lumea oamenilor, după ce, mai întâi, se ivise în lumea îngerilor. 
    Păcatul primilor oameni este grav pentru că, prin intermediul lui, a fost încălcată singura poruncă pe care le-a dat-o Dumnezeu, adică a fost încălcată toată voia lui Dumnezeu arătată lor. Păcatul înseamnă neascultare, nerecunoştinţă şi, mai ales, mândrie, adică dorinţa de a fi ca Dumnezeu, dar fără ajutorul lui Dumnezeu, ba chiar împotriva Lui. Păcatul este schimbarea iubirii de Dumnezeu cu iubirea faţă de făptură, adică desprindere de Dumnezeu şi alipire de făptură. Ca atare, şi urmările păcatului au fost grele: ruperea legăturii de har cu Dumnezeu, îndepărtarea şi înstrăinarea de Dumnezeu, alungarea din rai, întunecarea chipului lui Dumnezeu din om, adică întunecarea minţii (raţiunii), pervertirea inimii (a sentimentului, a simţirii) şi slăbirea voinţei, viaţă cu muncă grea, dureri şi necazuri de tot felul (Facere cap. III; 14-19: “Zis-a Domnul Dumnezeu către şarpe: Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale… Iar femeii i-a zis: Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni. Iar lui Adam i-a zis: Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale. Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”). 
    Astfel a început răul în lume: prin alegerea omului, prin voinţa liberă a omului. Nu Dumnezeu este autorul răului, ci omul a ales răul/păcatul în detrimentul binelui. Dumnezeu îl scoate pe om din Grădina Edenului ca să nu poată gusta din “pomul vieţii” (Facere III; 22); cea mai mare povară, cea mai chinuitoare suferinţă, cea mai cumplită nenorocire ar fi fost ca omul să fie nemuritor în starea de păcat în care se afla. 
    Păcatul şi urmările lui au trecut de la Adam şi Eva la toţi urmaşii lor fireşti, fiindcă toţi se nasc cu păcat. Acest păcat cu care ne naştem toţi se numeşte “păcat strămoşesc”, pentru că a fost săvârşit de strămoşii neamului omenesc. El se moşteneşte din tată în fiu şi trece la toţi oamenii; cum se aseamănă copiii cu părinţii şi le moştenesc însuşirile bune şi rele, averea şi datoriile, tot aşa se moşteneşte şi păcatul strămoşesc, de care omul este eliberat doar prin Taina Botezului. Iată ce ne spune Sfânta Scriptură despre moştenirea păcatului strămoşesc: “nu este om care să nu păcătuiască” (II Paralipomena VI; 36); “Cine ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necurat? Nimeni!” (Iov XIV; 4); “Cine poate spune: sunt curat de păcat?” (Pilde XX; 9); “Nu este om drept pe pământ să facă binele şi să nu păcătuiască” (Ecclesiastul VII; 20); “Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea” (Psalmi L; 6); “Întrăinatu-s-au păcătoşii de la naştere, rătăcit-au din pântece” (Pslami LVII; 3); “De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani V; 12).
    Dumnezeu nu i-a părăsit pe oameni după căderea lor în păcat. De ce? Pentru că Dumnezeu a făcut lumea din bunătate şi, fiind atotdrept şi atotbun, nu a lăsat pierzării pe om, făptura Lui cea mai aleasă. Chiar la scoaterea lui Adam şi a Evei din Eden, Dumnezeu i-a mângâiat şi le-a făgăduit un Mântuitor, Care va zdrobi capul şarpelui, adică puterea diavolului şi a păcatului, Care va împăca pe om cu Dumnezeu şi îi va redeschide raiul pierdut prin păcătuire, prin neascultare (Facere III; 15: “Duşmănie voi pune între tine (diavol) şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”. Acest Mântuitor este Domnul nostru Iisus Hristos. 
    De la căderea omului în păcat şi până la venirea Fiului lui Dumnezeu a trecut multă vreme, perioadă în care oamenii au cunoscut amărăciunea păcatului şi starea rea în care au ajuns, convingându-se că nu se pot mântui numai cu puterile proprii, ci doar cu ajutor de Sus. În această vreme, Dumnezeu S-a îngrijit de oameni, i-a călăuzit şi i-a pregătit pentru primirea lui Mesia, prin îndrumări şi pedepse, prin Lege şi prooroci, ca să-L poată recunoaşte atunci când va veni.