Episcopul, asemenea Sfinţilor Apostoli odinioară, pune mâinile pe capul celui ce devine diacon, preot sau episcop şi se roagă să vină peste el harul/darul Sfântului Duh. La hirotonirea episcopului trebuie să ia parte cel puţin trei ierarhi. Taina Preoţiei se săvârşeşte numai în timpul Sfintei Liturghii, fiind una dintre cele mai importante Taine, pentru că slujitorii hirotoniţi sunt sfinţiţi de Dumnezeu şi respectaţi de către ceilalţi creştini, pe care îi vor conduce, tot restul vieţii lor, spre Împărăţia lui Dumnezeu, fără ei, noi, creştinii, neputând să ne împărtăşim de harul dumnezeiesc revărsat prin celelalte Sfinte Taine.
În cartea Faptele Apostolilor (Pavel “a chemat la sine pe preoţii Bisericii”, cap. XX; v. 17) şi, mai ales, în epistolele Sfântului Apostol Pavel către Timotei (pe care Sfântul Pavel l-a aşezat episcop la Efes) şi Tit (pe care Sfântul Pavel l-a aşezat episcop în Creta), găsim multe texte despre hirotonia unor slujitori bisericeşti. Ierarhia bisericească are trei trepte: episcop, preot şi diacon. Taina Hirotoniei nu se repetă la aceeaşi persoană pentru aceeaşi treaptă.
Episcopul/arhiereul/ierarhul, urmaşul celor 12 Apostoli, poate săvârşi toate Sfintele Taine, învaţă şi aşează preoţi în parohii (Sfântul Apostol Pavel îi scrie lui Tit: “Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit”, Tit I; 5) şi conduce Biserica dintr-o anumită eparhie/episcopie: “Vrednic de crezare este cuvântul: de pofteşte cineva episcopie, bun lucru doreşte. Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei (atunci, la începuturile Bisericii, episcopii puteau fi căsătoriţi, având chiar şi copii), veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa. Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? Episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva, trufindu-se, să cadă în osânda diavolului. Dar el trebuie să aibă şi mărturie bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocară şi în cursa diavolului” (I Timotei III; 1-7, Tit I; 7-9); “Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său” (Faptele Apostolilor XX; 28).
Preotul poate săvârşi Sfintele Taine şi slujbele bisericeşti, în afarǎ de Hirotonie (Preoţie), de sfinţirea Mirului şi a Antimisului, slujind, în mod obişnuit, într-o biserică parohială, păstorind, conducând şi învăţând credincioşii care îi sunt daţi în grijă de către episcopul locului, în cadrul unei parohii: “… să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit: de este cineva fără de prihană, bărbat al unei femei, având fii credincioşi, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători” (Tit I; 5-6); “Preoţii, care îşi ţin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura” (I Timotei V; 17).
Diaconul ajută pe episcop şi preot în slujbele lor, fără a săvârşi singur Sfintele Taine şi slujbele bisericeşti: “Diaconii trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri, nu dedaţi la vin mult, neagonisitori de câştig urât, păstrând taina credinţei în cuget curat. Dar şi aceştia să fie mai întâi puşi la încercare, apoi, dacă se dovedesc fără prihană, să fie diaconiţi. Femeilor lor, de asemenea, să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate. Diaconii să fie bărbaţi ai unei singure femei, să-şi chivernisească bine casele şi pe copiii lor. Căci cei ce slujesc bine, rang bun dobândesc şi mult curaj în credinţa cea întru Hristos Iisus” (I Timotei III; 8-13); “Drept aceea, fraţilor, căutaţi şapte barbaţi între voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care noi (Apostolii) să-i rânduim la această slujbă (a diaconiei, a slujirii celor nevoiaşi). Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului. Şi a plăcut cuvântul înaintea întregii mulţimi, şi au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt (întâiul mucenic), şi pe Filip, şi pe Prohor, şi pe Nicanor, şi pe Timon, şi pe Parmena, şi pe Nicolae, prozelit din Antiohia, pe care i-au pus înaintea Apostolilor, şi ei, rugându-se şi-au pus mâinile peste ei” (Faptele Apostolilor VI; 1-7).
Credincioşii, cunoscând marea importanţă a Preoţiei pentru viaţa lor, în drumul spre mântuire, sunt datori să-l respecte după cuviinţă pe preot şi să asculte îndemnurile şi povăţuirile sale, cinstindu-l ca pe părintele lor sufletesc. De altfel, preoţii sunt slujitorii lui Dumnezeu şi ai mântuirii noastre. Sfântul Ioan din Kronstadt scria: “Preotul e un medic duhovnicesc. Arată-i rănile tale fără să te ruşinezi, sincer, deschis şi încrede-te în el ca şi cum ai fi fiul lui, întrucât duhovnicul este părintele tău duhovnicesc, cel care trebuie să te iubească mai mult decât tatăl tău şi mama ta; căci dragostea lui Hristos întrece orice dragoste firească. El, părintele duhovnic, va răspunde pentru tine în faţa lui Dumnezeu”. Mântuitorul nostru, referindu-se la cinstirea care se cuvine să fie acordată slujitorilor Bisericii şi la puterea de conducere duhovnicească a Preoţiei, afirmă: “Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel Ce M-a trimis pe Mine” (Luca X; 16).
Preot Dr. Cristian Boloş
