Pentru generațiile care au mers la școală înainte de 1989, data de 15 septembrie nu avea nevoie de nicio explicație. Nu se discuta când începe școala, nu se aștepta calendarul ministerului și nu exista suspansul din zilele noastre. Pe 15 septembrie, clopoțelul suna din nou.
Și în Satu Mare, ca în întreaga Românie comunistă, începutul anului școlar însemna mult mai mult decât întoarcerea în bănci. Însemna uniformă, matricolă, pionieri și UTC, festivități, lozinci, practică productivă, iar în multe toamne și muncă agricolă.
15 septembrie: ziua în care începea școala
În ultimii ani ai comunismului, data de 15 septembrie devenise un reper fix al calendarului școlar. La 15 septembrie 1989, de exemplu, presa consemna că noul an de învățământ începea în toate cele 27.557 de unități școlare din România. Era, simbolic, ultima deschidere de an școlar a regimului Ceaușescu.
În Satu Mare, 15 septembrie avea și o semnificație concretă: orașul și județul cunoscuseră o dezvoltare spectaculoasă a rețelei de învățământ în deceniile comuniste.
Un exemplu este actuala Școală Gimnazială „Grigore Moisil”. În anii '60, creșterea populației școlare a dus la apariția claselor paralele și, ulterior, la funcționarea în două schimburi. În anii '60, efectivul școlii ajunsese la aproximativ 1.000 de elevi.
La nivelul județului, cifrele erau impresionante: Muzeul Județean Satu Mare indică 82.532 de elevi în 1968, 98.997 în 1975 și 106.864 în 1980. În anul școlar 1979-1980 funcționau în județ aproximativ 600 de școli și grădinițe.
Așadar, imaginea școlii comuniste nu trebuie redusă doar la lipsuri și propagandă. Statul a extins masiv infrastructura școlară și a cuprins în sistem un număr tot mai mare de copii și adolescenți. Problema era însă ce fel de educație construia acest sistem și în slujba cui.
De la școala de cultură generală la „școala pentru producție”
În Satu Mare, transformarea școlii a fost strâns legată de transformarea orașului într-un important centru industrial.
În 1968, când județul Satu Mare era abia creat, municipiul avea deja licee teoretice importante — „Mihai Eminescu”, Liceul de Cultură Generală nr. 2, devenit ulterior Colegiul Național „Ioan Slavici”, și Liceul de Cultură Generală nr. 3, actualul Colegiu Național „Doamna Stanca”. Dar alături de acestea funcționau Liceul Economic, Liceul Sanitar, Liceul Agricol, Grupul Școlar UNIO, Liceul de Construcții de Mașini, Grupul Școlar de Prelucrare a Lemnului, Școala de Meserii și Școala Profesională Auto. În anii '70, direcția s-a schimbat tot mai vizibil.
În anul școlar 1977-1978, în municipiul Satu Mare existau nouă licee industriale, alături de licee economic, sanitar, teoretic și de filologie-istorie. La nivelul județului, din cele 20 de licee existente, 16 aparțineau filierei tehnice.
Era exact ceea ce regimul își dorea: mai puțini absolvenți orientați exclusiv spre universitate și mai mulți tineri pregătiți pentru fabrici, uzine, șantiere și agricultură.
Pentru un adolescent sătmărean din anii '70-'80, alegerea liceului putea însemna, de fapt, alegerea viitorului loc de muncă.
Liceele industriale erau legate de întreprinderile din oraș. Unele instituții pregăteau explicit personal pentru întreprinderile tutelare, iar elevii puteau încheia contracte prin care întreprinderea suporta cheltuielile de școlarizare, urmând ca absolventul să lucreze acolo, de regulă, între trei și cinci ani.
Presa vremii nu ascundea această realitate. În 1985, „Cronica sătmăreană” publica opiniile unor directori de licee industriale din Satu Mare. La Liceul Industrial nr. 6, de exemplu, elevii erau implicați în cercuri tehnice și activități de cercetare în colaborare cu întreprinderea de piese de schimb și utilaje pentru industria chimică. La Liceul Industrial „Unio”, directorul vorbea despre necesitatea policalificării elevilor, iar la Liceul Industrial de Construcții se preciza că mulți elevi își făceau pregătirea practică pe șantierele locale.
Și atunci venea toamna...
Poate cea mai neobișnuită amintire pentru un elev de astăzi este legată de ceea ce se întâmpla în jurul datei de 15 septembrie.
În comunism, munca agricolă a elevilor nu era o legendă urbană și nici o excepție. Ea făcea parte din mecanismul prin care școala era legată de producție.
În 1985 presa sătmăreană relata despre campania agricolă de toamnă din județul Satu Mare și nota că, alături de membrii cooperativelor agricole și de muncitorii detașați din industrie, participau la recoltare și zeci de școli din județ. Erau culese porumbul, sfecla de zahăr, cartofii și alte produse.
Într-un alt pasaj, aceeași publicație menționa că, în anumite unități agricole, erau prezenți zilnic peste 1.000 de elevi.
Într-un reportaj despre agricultura județului Satu Mare, „Scînteia” descria activitatea elevilor la fermele horticole. La o fermă din zona Apa, un număr mare de elevi lucrau la recoltarea sfeclei roșii. Textul preciza explicit că elevii efectuau „practica agricolă” în fermele horticole.
Așadar, în cazul Sătmarului, avem chiar presa oficială a regimului care confirmă participarea elevilor la muncile agricole.
„Școala începea pe 15 septembrie”, dar asta nu însemna neapărat bănci și manuale
Nu înseamnă că fiecare copil din Satu Mare era trimis obligatoriu, în fiecare an, în aceeași zi, pe același câmp. Activitățile diferau în funcție de localitate, vârstă, școală, profil și nevoile campaniei agricole. Dar mecanismul era real și sistematic.
În multe situații, începutul anului școlar se suprapunea peste vârful campaniei de recoltare. Pentru agricultură, era perioada în care fiecare pereche de mâini conta. Pentru școală, era „practică”. Pentru elevi, însemna uneori să lase pentru câteva zile sau săptămâni catalogul și să ajungă în lanurile de porumb, pe ogoare, în livezi sau în ferme horticole.
Înainte de 1989, 15 septembrie putea însemna pentru elevi începutul perioadei de muncă agricolă, cu activități de recoltare a porumbului, cartofilor sau strugurilor, uneori timp de cel puțin două săptămâni și inclusiv sâmbăta.
Pionierul din bancă și „omul nou”
Un alt element imposibil de separat de școala comunistă era ideologia. Elevul nu era văzut doar ca elev. Era, în funcție de vârstă, șoim al patriei, pionier sau UTC-ist.
În anii '50, o istorie a unei grădinițe din Satu Mare consemnează deja cât de devreme începea educația ideologică: copiii erau educați în spiritul dragostei față de partid și de liderii comuniști, învățau poezii și ascultau povești despre „oamenii mari” ai regimului. În același timp, educatoarele erau obligate să urmeze cursuri de pregătire politico-ideologică.
Mai târziu, mecanismul devenea mult mai vizibil.
Uniforma, cravata de pionier, matricola, ceremoniile, cântecele patriotice și activitățile organizației de pionieri făceau parte din cotidianul școlar. O retrospectivă recentă bazată pe experiența școlară din epocă descrie uniformele diferite pentru clasele primare și gimnaziale, cravata de pionier, basca și matricola cu numele și numărul școlii.
Iar legea nu lăsa prea mult loc de interpretare: procesul instructiv-educativ trebuia să asigure însușirea politicii și ideologiei PCR, să formeze „oameni înaintați” și să cultive devotamentul față de socialism și comunism.
Ce se întâmpla cu religia?
Pentru Satu Mare, întrebarea era cu atât mai importantă cu cât orașul avea o puternică tradiție confesională și o istorie școlară în care școlile romano-catolice, reformate și alte instituții confesionale avuseseră un rol major.
După instaurarea regimului comunist, situația s-a schimbat radical. Legea din 1948 a desființat școlile confesionale și a trecut patrimoniul lor în sistemul de stat. Istoria Colegiului Național „Mihai Eminescu” consemnează explicit naționalizarea școlilor confesionale după reforma din august 1948.
În anii '50, școala sătmăreană resimțea și influența sovietică. Istoria Școlii „Grigore Moisil” menționează că, după reforma din 1948, la clasele IV-VII se studiau limba rusă și istoria URSS; după 1960, rusa a fost înlocuită treptat de limbile occidentale, iar rolul URSS în manualele de istorie a fost diminuat.
Așadar, școala comunistă nu a fost un sistem static. A avut mai multe etape: stalinismul dur al anilor '50, relativa liberalizare a anilor '60 și transformarea tot mai pronunțată a școlii într-un instrument al economiei și ideologiei în anii '70-'80.
Școala avea și lucruri bune. Tocmai de aceea povestea trebuie spusă corect
O prezentare serioasă a școlii comuniste nu ar trebui să transforme trecutul într-o caricatură.
În perioada comunistă, milioane de copii au învățat să scrie și să citească, s-au construit școli. Au existat elevi care au făcut performanță. Au existat laboratoare, cercuri tehnice, activități sportive și culturale. Dar aceste lucruri nu anulează caracterul autoritar al sistemului.
Problema nu era că un elev învăța să muncească. Problema era că școala nu îi aparținea în primul rând lui. Ea era subordonată unui proiect politic, economic și ideologic.
Și poate cea mai importantă lecție: ce însemna, de fapt, „munca patriotică”
În realitate, pentru elevii comunismului, „munca patriotică” putea însemna ore de muncă fizică în agricultură, uneori în condiții dificile, în perioada în care recolta trebuia strânsă rapid.
În județul Satu Mare avem chiar documente contemporane perioadei care arată amploarea fenomenului: în 1985, „zeci de școli” erau implicate în campania agricolă de toamnă; în 1988, presa descria elevi care recoltau sfeclă și făceau practică agricolă în ferme horticole.
Astăzi, privind înapoi, poate părea greu de imaginat că un copil care mergea la școală putea fi trimis, în aceeași perioadă, să culeagă porumb, cartofi, sfeclă sau legume.
Dar exact aceasta era una dintre contradicțiile școlii comuniste.
Se vorbea despre „omul nou”, despre știință și tehnică, despre progres și despre educație, iar uneori, lecția de început de an se ținea în lan.
Nicolae Ghișan
