O fotografă cunoscută din Satu Mare își deschide, pentru prima oară, propria piele în fața publicului — printr-o expoziție de pictură care nu cere să fie plăcută, ci trăită
O știam cu toții după fotografii. Portrete de-ale altora, chipuri surprinse dintr-o fracțiune de secundă, mereu cu ochiul acela atent al ei. De data asta însă, Oana Tarța ne-a surprins, a pus mâna pe pensulă și a ieșit în fața noastră cu ceva ce, până nu demult, era o pasiune ținută mai mult ascunsă: pictura.
Expoziția se numește „Pielea memoriei" și este prima ei expoziție personală de pictură. Un debut, dacă vreți, dar unul care n-are nimic din stângăcia unui început. Sunt lucrări pe pânză în care fotografia și pictura stau de vorbă una cu alta, un dialog între ceea ce se vede și ceea ce, de obicei, alegem să ascundem.
Povestea acestor tablouri pornește de la Școala de Arte, unde Oanei i-a venit ideea să meargă mai departe cu partea asta artistică. De acolo a prins curaj — și, cu ajutorul apropiaților, s-a înscris la Facultatea de Pictură din Baia Mare, un loc de care vorbește cu o încântare sinceră. A trecut un an, iar după primul an de facultate a simțit nevoia să pună pe pânză ce lucrase, să vadă că a evoluat. Așa s-a născut expoziția.
„Simțeam că în fotografie nu mai pot să cresc mai mult", mărturisește ea. „Prin pictură pot să transmit toate stările, toate frustrările, toate neîmplinirile — tot ceea ce este interior, tot ceea ce ne face să fim ceea ce suntem de fapt." Iar aici e cheia întregii expoziții: portretul, tema care a însoțit-o dintotdeauna, capătă acum straturi. Nu mai e doar chipul din afară, ci și ce se ascunde sub el.
Traseul lucrărilor e gândit ca un drum, începe de la niște autoportrete fotografiate — fațada, cum suntem văzuți sau cum vrem să părem — și continuă cu șapte lucrări de pictură care scot la iveală stările interioare. Fiecare tablou clădește, dărâmă, rupe și reface interiorul nostru. E, cum spune chiar autoarea, un carusel, dar și un sens: partea văzută și partea nevăzută.
Cine se uită cu atenție observă repede că nu prea sunt zâmbete pe aceste pânze și nu întâmplător. Sunt lucrări făcute într-o perioadă mai grea, iar Oana n-a încercat să le cosmetizeze. Tocmai aici stă, poate, una dintre frumusețile expoziției: omul foarte luminos pe care îl cunoaștem cu toții — veselă, expansivă, plină de culoare — acceptă să arate și umbrele. Să se privească pe sine nu doar atunci când îi place ceea ce vede.
La vernisaj, vorbitorii au întors lucrările pe toate fețele. S-a vorbit despre curaj — curajul de a te expune, un act aproape intim, în care artistul devine mai vulnerabil. S-a vorbit despre autenticitate: nimeni n-a putut spune că Oana copiază pe cineva. E originală, are stilul ei, așa cum am știut-o dintotdeauna. Cineva a numit-o, zâmbind, „Frida Kahlo de Satu Mare" — o comparație pe care ea o primește cu umor, dar de care se ferește: „Nu caut să copiez pe nimeni. Nu că vreau să fiu diferită — vreau să fiu eu."
Titlul însuși a stârnit discuții. Pielea e organul sensibilității noastre, s-a spus la deschidere, ne protejează, dar simte și căldura, și frigul, și mângâierile, și loviturile vieții — iar pe ea rămân, în memorie, cicatricile. Nu e vorba doar de memorie, ci de straturi de memorie. Și de pielea care le acoperă: poate avea un tatuaj, o rană, o cicatrice — sau poate fi lină. Numai că un artist prea „lin" e ușor de digerat, și cam atât. Expoziția asta nu-și propune să fie cuminte. Ne pune, pe fiecare, la un mic examen al propriei memorii.
Emoția a fost și de familie. Bunicul artistei n-a ascuns că e mândru de ea — de curajul de a-și urma pasiunea, de dorința de a se perfecționa, de talentul cu care spune că s-a născut. Un îndemn scurt și cald i-a rămas Oanei drept urare: să rămână originală, cu zâmbetul și cu talentul ei, și să facă expoziții din ce în ce mai îndrăznețe.
Iar despre îndrăzneală chiar are planuri. Portretul rămâne tema ei — e fascinată de om, de ochi, de chip, și n-are de gând să se apuce de peisaje. Dar vrea să exploreze tehnici noi. Următoarea expoziție, spune ea, va fi una interactivă: își propune să termine lucrările chiar în timpul vernisajului, în fața publicului.
Peste tot, în vorbele ei, revine o idee: trebuie să ieși din zona ta de confort, să mergi, să vezi lumea, să înțelegi că ești, de fapt, mic — pentru că abia atunci ai șanse să crești. A ajuns anul acesta, prin facultate, în multe locuri, a fost la bienală, a văzut lucrări care au inspirat-o. „Cu cât vedem că suntem mai mici, cu atâta poate mai avem șanse să creștem."
La final, expoziția a rămas deschisă — o invitație. Cine trece pragul e chemat să urmeze sensul lucrărilor, să povestească cu artista și, poate, pentru o clipă, să se întrebe: ce văd eu atunci când mă privesc?
Fiindcă, până la urmă, asta face „Pielea memoriei". Ne împrumută, pentru câteva minute, viața altcuiva — ca să ne trimită înapoi la a noastră.
Expoziția „Pielea memoriei” poate fi vizitată până în 13 octombrie 2026, la Galeria de Artă a CJCPCT Satu Mare, strada Mihai Viteazul nr. 32.
Nicolae Ghișan
