De la cetatea din Ardud până la castelul din Medieșu Aurit, de la biserica medievală din Acâș până la mănăstirea din Bixad și satele care au păstrat amintirea năvălirilor tătare, județul Satu Mare este plin de povești transmise din generație în generație. Unele pornesc de la fapte istorice reale, altele s-au transformat în basme, iar unele nu pot fi astăzi demonstrate. Dar toate spun ceva despre oamenii care le-au creat și le-au păstrat.
Iată câteva dintre cele mai spectaculoase.
1. Prințesa Vilma, fata blestemată din subteranele Ardudului
Dacă există o poveste care poate fi considerată „regina legendelor” din județul Satu Mare, aceasta este legenda prințesei Vilma de la Ardud.
Cetatea Ardud este una dintre cele mai cunoscute fortificații ale județului, iar în jurul pivnițelor sale s-a țesut o poveste care amestecă iubirea, trădarea, războiul și supranaturalul.
Legenda este plasată în vremea principelui Francisc Rákóczi al II-lea, în timpul răscoalei antihabsburgice de la începutul secolului al XVIII-lea. Austriecii nu ar fi reușit să afle cum puteau apărătorii cetății să se deplaseze și să reziste atacurilor. Așa că ar fi recurs la o armă mai subtilă decât tunurile: seducția.
Un tânăr ofițer austriac ar fi fost trimis să o cucerească pe Vilma, fiica principelui. Fata s-ar fi îndrăgostit de el și i-ar fi dezvăluit secretele pivnițelor și ale galeriilor subterane. Când și-a dat seama că informațiile sale îi puteau pune tatăl în pericol, Vilma și-ar fi mărturisit vina.
Rákóczi nu și-ar fi iertat fiica și potrivit tradiției, el a blestemat-o să rămână pentru totdeauna în subteranele cetății. În unele versiuni apare ca o tânără, în altele ca șarpe sau broască. Pentru a fi eliberată, ar trebui să găsească un om suficient de curajos care să o sărute de trei ori în cele trei ipostaze și să o urmeze în adâncurile cetății.
Dar există o condiție: cel care o urmează nu trebuie să privească înapoi. Dacă o face, se transformă în stană de piatră.
Legenda a fost relatată în numeroase publicații, iar autoritățile locale au transformat-o chiar într-un element de identitate culturală. De Sânziene, la Ardud au fost organizate spectacole dedicate „nopții legendei”, în jurul ideii că atunci Vilma ar putea reveni printre oameni.
Povestea a depășit demult granițele unei simple istorii spuse la gura sobei. În 2025, legenda Vilmei a fost transformată și într-un film realizat cu participarea unor actori profesioniști și amatori, filmările având loc la Ardud și în alte locuri din județ.
Dar tunelul?
Aici legenda devine și mai spectaculoasă. Tradiția locală vorbește despre o rețea de galerii care ar fi legat Ardudul de Carei, iar unele variante adaugă Medieșu Aurit și chiar Satu Mare. Într-o versiune consemnată în monografia orașului Ardud, una dintre galerii ar fi trebuit să lege cetatea de castelul din Carei, pe o distanță de aproximativ 29 de kilometri în linie dreaptă.
Problema este că aceste afirmații nu trebuie confundate cu o dovadă arheologică a existenței unui tunel continuu pe această distanță. Chiar sursele locale subliniază caracterul legendar al poveștii și dificultățile tehnice pe care le-ar fi presupus o asemenea construcție. Ceea ce există cu certitudine sunt pivnițele și galeriile subterane ale cetății iar de aici, imaginația oamenilor a construit restul.
Și poate că tocmai aceasta este frumusețea legendei: nu știm unde se termină zidul și unde începe povestea.
2. Rețeaua secretă de sub Sătmar
Dacă legenda Vilmei vorbește despre un tunel, o altă tradiție merge și mai departe și transformă întregul județ într-un labirint subteran.
Potrivit unei povești consemnate de scriitorul Felician Pop în volumul Istoria Secretă a Sătmarului, o galerie ar fi legat castelul Lónyai din Medieșu Aurit de Ardud, iar de aici ar fi continuat spre Carei. În această poveste, traseul ar fi trecut chiar pe sub Someș, în zona actualului pod Decebal din Satu Mare.
Tunelurile ar fi avut un rol militar: nobilii și conducătorii s-ar fi putut retrage în timpul atacurilor, fără să fie văzuți de dușmani.
Și aici intră în scenă un personaj care pare făcut pentru asemenea povești: haiducul Pintea Viteazul.
Unele legende spun că Pintea ar fi folosit asemenea pasaje pentru a dispărea din calea urmăritorilor. Alte tradiții vorbesc despre o rețea și mai extinsă, care ar fi legat Ardudul de Acâș. Sursele contemporane care prezintă aceste povești precizează însă că doar anumite porțiuni subterane de la Ardud sunt accesibile și vizibile, iar existența unei mari rețele continue nu este demonstrată.
Este una dintre acele legende în care adevărul istoric și aventura populară merg mână în mână.
3. Medieșu Aurit și castelul cu tavane de aur
La aproximativ 20 de kilometri de Satu Mare se află Castelul Lónyai, una dintre cele mai importante construcții renascentiste ale județului.
Și aici legenda a găsit teren fertil. Se spune că una dintre încăperile castelului ar fi avut tavanul acoperit cu aur. De aici ar proveni, potrivit tradiției, numele de Medieșu Aurit.
Este o poveste frumoasă, dar etimologia trebuie tratată cu prudență: sursele istorice arată că localitatea este atestată cu forme precum Megyes și Medies încă din Evul Mediu, iar explicația populară referitoare la aur este legată de bogăția presupusă a castelului.
Aurul din legendă mai are însă un rol. De sub castel ar porni, potrivit tradiției, tunelul către Ardud, iar de acolo către Carei. Astfel, trei dintre cele mai importante reședințe istorice ale județului sunt unite într-o singură poveste subterană.
Este greu de imaginat o hartă mai spectaculoasă a Sătmarului: castele la suprafață și drumuri secrete dedesubt.
4. Fantoma din Castelul Károlyi
Castelul Károly din Carei este una dintre cele mai cunoscute clădiri istorice din județ. În jurul său au circulat mai multe povești, printre care legenda unei contese blestemate.
Potrivit tradiției prezentate de Centrul de promovare turistică al municipiului Carei, o fiică de conte ar fi fost blestemată de o vrăjitoare și obligată să rămână în subsolurile castelului. Ea ar avea voie să iasă la suprafață o singură dată la șapte ani și doar pentru șapte minute. Și aici apare motivul întâlnit la Ardud: sărutul salvator.
Contesa poate fi eliberată numai dacă un om o sărută de trei ori și o urmează prin subteranele castelului.
Coincidența dintre legenda de la Carei și cea de la Ardud este remarcabilă. În ambele cazuri avem o femeie supranaturală, o captivitate subterană, un blestem și un erou care trebuie să treacă o probă.
Poate că aceste povești au circulat independent. Poate că s-au influențat reciproc. Sau poate că oamenii din vechime aveau, pur și simplu, o preferință pentru poveștile în care iubirea poate rupe un blestem.
5. Vrăjitoarele din Carei
La Carei, însă, legenda are și o latură mai întunecată. Arhivele orașului păstrează informații despre procese de vrăjitorie. Site-ul oficial de promovare turistică al orașului menționează cazul lui Tóth Borka, o femeie-vraci anchetată în 1730 și condamnată la moarte pe rug. Alte două femei, Rekettye Pilla și Varga Anna, sunt menționate în legătură cu acuzații de vrăjitorie și execuții în 1745.
Aici avem o diferență importantă față de legenda prințesei Vilma.
Nu mai vorbim doar despre o poveste transmisă oral, ci despre existența unor documente istorice privind procese și pedepse. Din asemenea episoade reale s-au putut naște, în timp, povești despre vrăjitoare, blesteme și spirite.
În fond, cea mai bună legendă nu apare întotdeauna din nimic. Uneori, ea crește în jurul unui sâmbure de adevăr.
6. Biserica din Acâș și blestemul care nu lasă zidurile să fie tencuite
În sud-vestul județului se află unul dintre cele mai impresionante monumente medievale ale Sătmarului: Biserica Reformată din Acâș.
Biserica este legată de o legendă veche, potrivit căreia zidurile nu pot fi tencuite din cauza unui blestem aruncat de călugării benedictini.
Așezământul are o istorie medievală îndelungată și a trecut prin transformări religioase importante. Tocmai vechimea sa a făcut ca în jurul zidurilor să se adune numeroase povești. Sursele de presă locale și naționale prezintă lăcașul drept unul dintre cele mai importante locuri din județ în care istoria și legenda s-au păstrat împreună.
Imaginea este puternică: o biserică veche de secole, cu ziduri de cărămidă, care ar purta încă urma unui blestem.
Și aici, însă, trebuie făcută diferența: blestemul este legendă, vechimea și existența monumentului sunt fapte istorice.
7. Icoana care se întorcea singură la Bixad
Dacă la Ardud avem o prințesă blestemată, la Bixad întâlnim o legendă de altă natură: una despre credință și miracole.
Mănăstirea Bixad este cunoscută pentru icoana Maicii Domnului despre care tradiția spune că avea puterea de a se întoarce în locul unde fusese găsită.
Povestea spune că icoana era dusă din acel loc, dar revenea în mod inexplicabil. După repetarea fenomenului, călugării ar fi hotărât că acesta era semnul că trebuie ridicată o mănăstire acolo, în inima pădurii.
Așa s-ar fi legat destinul așezământului de icoana considerată făcătoare de minuni. Tradiția este încă vie, iar sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, la 15 august, atrage pelerini.
Este una dintre acele legende în care nu există prinți, armate sau tuneluri. Există doar o icoană și ideea că, indiferent cât de departe este dusă, își găsește drumul înapoi.
8. Tătarii cu cap de câine
Poate cele mai dramatice legende sătmărene s-au născut din amintirea năvălirilor tătare.
În memoria colectivă a satelor din județ, invadatorii au ajuns să fie descriși drept „tătari cu cap de câine”. Este o imagine terifiantă, dar explicabilă prin frica pe care au provocat-o raidurile și prin transformarea dușmanului real într-o creatură aproape fantastică.
Sursele istorice indică repetate incursiuni tătare în regiune, ultima mare invazie menționată în aceste tradiții fiind cea din 1717. Sate precum Odoreu, Micula, Gherța Mică și Căpleni au păstrat amintiri despre distrugeri, jafuri și oameni luați în robie. În Gherța Mare, legenda spune că tătarii erau jumătate oameni, jumătate câini.
Dar sătenii au găsit o soluție. Ar fi tăiat copacii din pădure astfel încât aceștia să rămână în picioare doar prin câteva fibre. Când tătarii au intrat în pădure, localnicii au împins copacii și i-au prăbușit peste invadatori.
Este o poveste despre inteligența celor slabi în fața celor puternici. Și, asemenea multor legende de acest fel, spune mai mult despre comunitatea care a transmis-o decât despre inamicul descris.
9. Capcana din mlaștina Căpleniului
La Căpleni, legenda devine aproape un film de aventuri. Când au aflat că vin tătarii, oamenii s-ar fi ascuns în mlaștinile din apropiere. Dar înainte de a dispărea din calea invadatorilor, ar fi pregătit capcane. Coase cu tăișul în sus erau ascunse în stufăriș. Localnicii cunoșteau insulele și potecile sigure ale mlaștinii, în timp ce invadatorii nu le cunoșteau iar tătarii ar fi fost astfel atrași către zonele-capcană.
Există și o continuare amară a poveștii: după plecarea invadatorilor, sătenii ascunși ar fi început să iasă din ascunzători strigând că „au plecat tătarii cu cap de câine”. Numai că tătarii nu plecaseră. Învățaseră strigătul și l-ar fi folosit pentru a-i scoate pe oameni din ascunzători.
Este una dintre cele mai crude legende din folclorul sătmărean tocmai pentru că nu se termină cu victoria eroică a satului, ci cu o lecție despre frică, înșelăciune și supraviețuire.
10. Dealul cu bani de la Beltiug
O altă poveste legată de invaziile tătare vine din Beltiug. Când au aflat că năvălitorii se apropie, localnicii s-ar fi retras pe un deal pe care l-au fortificat cu șanțuri și căruțe. Au pregătit apă clocotită și smoală și au așteptat atacul.
Tătarii ar fi venit în număr mare, iar săgețile lor ar fi întunecat cerul. Nu au reușit însă să-i învingă pe localnici. În timpul luptei, un flăcău ar fi reușit să-l ucidă pe comandantul tătar, numit în legendă Bata.
După retragerea invadatorilor, sătenii l-ar fi îngropat și au ridicat o movilă. Locul a rămas în memoria locală drept Movila lui Bata, iar dealul este cunoscut în tradiție drept „Dealul cu bani”.
Asemenea povești arată cum memoria unei comunități transformă un loc geografic într-un monument. Un deal nu mai este doar un deal. Devine locul unde strămoșii au rezistat.
11. Bătrâna din Bixad și butoiul cu varză
Poate cea mai neașteptată legendă din acest inventar vine tot din perioada năvălirilor tătare.
Potrivit poveștii, o bătrână din Bixad avea un butoi plin cu varză murată. Un tătar ar fi încercat să se servească din el, aplecându-se peste marginea butoiului.Femeia l-ar fi prins de picioare, l-ar fi ridicat și l-ar fi înecat în moare.
Este greu să-ți imaginezi un sfârșit mai puțin „cavaleresc” pentru un invadator medieval.
Dar tocmai aici stă farmecul legendei. Eroismul nu aparține unui voinic cu sabie sau unui cavaler în armură, ci unei femei în vârstă, într-o gospodărie obișnuită.
12. Dealul Pasca din Certeze
Tot din memoria invaziilor vine și povestea locului numit Pasca, din zona Certeze.
Legenda spune că oamenii ieșeau de la biserică în momentul în care au aflat că se apropie tătarii. Au fugit pe un deal și, pentru că aveau cu ei pască, au mâncat-o acolo, departe de primejdie.
De atunci, potrivit tradiției, dealul ar fi păstrat numele de Pasca. Este o legendă aparent simplă, dar foarte importantă pentru felul în care funcționează memoria populară: un eveniment dramatic este legat de un element familiar — mâncarea de Paște — iar locul primește astfel o poveste pe care generațiile următoare o pot transmite.
Nicolae Ghișan
