Mileniul trei, chiar dacă nu vrem să recunoaștem, ne-a surprins cu o creștere asimptotică a tehnologizării. Puțini sunt cei care reușesc să țină pasul cu vremurile, iar cei care reușesc, în funcție de caracterul lor, de mediul în care s-au dezvoltat și de educația de care au avut parte, stăpânesc lumea. Unii, cei care nu pot rezista tentației aurului, s-au îmbogățit fără măsură și mai ales fără sens.
Alții, pentru care puterea este un deziderat, au trecut la configurații fantasmagorice prin care, aciuați pe lângă dregătorii din spațiul politic pe care tot ei le-au ridicat la cel mai înalt nivel, conduc efectiv destinele popoarelor. Pentru cât timp? Asta vom vedea. Plebea s-ar putea să nu-și fi spus ultimul cuvânt. Un alt mod tragic de a se sfârșii dominația lor ar fi să cadă pradă propriilor mașinării. Zic mașinării în ambele sale sensuri. Adică mă refer și la inteligența artificială, cea reală care întunecă orizontul prezumtiv, și la uneltirile pizmașe care nu întotdeauna converg.
Pentru cei mai mulți care au reușit să țină pasul cu vremurile aurul și puterea nu au reprezentat o tentație, motiv pentru care nu au intrat în gura lumii, adică au rămas în anonimat. Ei de fapt sunt forța vitală care ne mai menține universul deasupra liniei de plutire. Neșansa lor este că neieșind la rampă nu prea se cunosc între ei, ceea ce le slăbește capacitatea de a-și uni forțele pentru binele comun.
În acest context profesia pare desuetă, profesarea nu include un studiu în domeniu, iar profesionalismul este doar asumat. Pentru a explica ceea ce am afirmat în acest paragraf am să iau două exemple din propria mea experiență: ingineria și jurnalismul.
Pentru a deveni inginer am respectat rigorile impuse într-un regim comunist, regim care în această privință nu era condamnabil. Școala și educația au făcut din mine un inginer de talie medie, cu câteva inovații la activ și o invenție. E drept că nu au fost brevetate, dezinteresul meu pentru birocrație venind dintr-o lene ancestrală. Eram mulțumit că mi-am văzut operele funcționând și chiar dezvoltate ulterior de către alți confrați. Traseul meu în această direcție a avut apogeul atunci când, prin studii de data aceasta acoperite de brevete, am ajuns șeful unei unități nucleare.
Trecerea mea de la inginerie la jurnalism s-a petrecut datorită schimbărilor din traseul istoric al României. Revoluția nu a avut doar transformări benefice ci și perceperi defectuoase ale realității. Regresul din industrie a făcut ca ingineria, la noi în țară, să devină inutilă, fără viitor pe termen scurt și mediu, ceea ce m-a îndepărtat de ea și din motive familiale. Noua cale, jurnalismul, fiind din perspectiva mea o cale de viitor.
Chiar dacă n-am avut o pregătire temeinică, educațională în acest domeniu, trecerea mea prin aproape toate pozițiile care definesc jurnalismul acelor timpuri, adică de la zețar (profesând ca autodidact pozițiile de tehnoredactor, cap limpede, redactor economic, redactor sportiv și agent de publicitate) la director de publicitate (fără a mă da în lături de la jurnalismul de investigație sau cel cu caracter social) m-a adus în poziția în care am putut ajuta presa locală printată a acelor vremuri. Asta mai ales datorită alegerii mele de către confrații din întreaga țară să-i reprezint în Biroul Român de Audit al Tirajelor (astăzi Biroul Român de Audit Transmedia) ca membru în Consiliul Director.
Puțini dintre tinerii de azi din „industria” jurnalismului local au pregătirea necesară pentru a practica ceea ce și-au ales ca profesie. Asta nu înseamnă că nu le admir elanul și dorința de a se perfecționa, dar uneori bunul simț, alteori tupeul exacerbat, îi fac să perceapă distorsionat realitățile vieții și să comită erori de interpretare a metodelor de lucru în acest domeniu. N-am scris aceste lucruri pentru a-i descuraja, ci din contră, pentru a-i determina să aprofundeze meseria nu numai practic ci și teoretic, prin studiu.
Opriți războaiele!
