Castoru’ Valorosu’ încasează grosu’

Umblă vorba prin târg că rozătorul nostru preferat se străduie cu mare sârg să se reprofileze din nou după ultimul rateu. S-a tot gândit şi s-a răzgândit până ce într-o seară i-a venit ideea genială. Se va reprofila în manelist convins, de foame de bani atins. Îşi va compune el singur versurile, la fel cum a făcut cu denunţurile şi autodenunţurile. Oricum, rima nu prea contează atâta timp cât Castorul nu evoluează. Nu va întâmpina probleme nici cu înfăţişarea, datorită danturii care depăşeşte marginea buzelor de delator. Nu va fi cu nimic mai prejos decât Guţă, cel cu faţă de maimuţă, sau decât Vijelie, cel cu nasul de gulie. Însă cea mai mare dilemă o constituie alegerea numelui de scenă. După ce a trecut în revistă mai multe variante cu rezonanţă tristă, rozătorul s-a decis să nu mai facă niciun compromis. De acum înainte se va prezenta drept Castoru’ Valorosu’ care încasează grosu’, după ce până acum a trăit din banul nostru. Mai nou, Castoru’ Şantajistu’ dă tot mai des rateu, primind ca şpagă cel mult un pateu. Iar foamea de bani e mare, mai ales între rozătoare. Castorul, care vrea să facă pe manelistul, a devenit un corupt atât de zgârcit încât nu vrea să mai dea nimănui nimic din ce-a agonisit până în prezent din şantajele sale de individ dement.