A fost din nou vremea colindelor şi a cadourilor, a reîntâlnirii cu cei dragi, a împărtăşirii gândurilor şi sentimentelor. Părinţi si copii, fraţi şi surori, rudenii şi prieteni s-au readunat în casele pline de căldură şi au petrecut împreună clipe fericite, cu bucurie şi veselie, dar şi cu sensibilitate şi melancolie. Cete de colindători, copii cu steaua sau cu capra, tineri cu Viflaimul, au trecut pe la casele lor şi i-au sensibilizat. În tot acest decor minunat, un singur personaj nu s-a bucurat de tot ceea ce este frumos şi minunat. Castorul retardat, care pe mulţi i-a minţit şi deopotrivă i-a trădat, a fost de toată lumea uitat. Chiar şi Moşul l-a ignorat pe acest al ţării mare ratat. Rică Castorică, cel cu dotarea mică şi mintea de bibilică, nu s-a mai bucurat de potoale şi pălincă, nici de platouri dese cu vinuri alese. A fost lăsat de această dată singur – singurel ca un tembel, deoarece nu mai este dorit defel. Cel care, până în primăvară, cu ură din ai săi dinţi scâşnea şi cu trufie ordona, a primit doar ceea ce merita. După cum obişnuia să se semneze în ale sale belicoase materiale, s-a crezut un val mare, dar s-a dovedit a fi o simplă apă curgătoare şi care nu mai are scăpare. Pentru toţi sătmărenii este însă un mare câştig: a fost primul Crăciun fără Castorul nebun.
