Ce evenimente au mai fost la Timişoara ( şi în alte oraşe ale ţării) în iarna lui 1989! Şi ce întrebări s-au iscat după aceea, multe obsesive, care au fost întoarse pe toate părţile, dar puţine au fost concluziile demne de a fi luate în seamă. S-a scris mult. Ne întrebăm şi astăzi: Cine a tras în noi? A fost sau nu lovitură de stat? A fost revoluţie? A fost revoltă populară? Nu am fost luminaţi nici până astăzi. Cert este că au fost evenimente de un tragism cutremurător al “Bietului român săracu”, lăsat ca la intersecţie, să privească ba într-o parte, ba în cealaltă, mereu derutat de atâtea opinii. Nu sunt suspecţi, nu sunt vinovaţi, nu sunt nume de terorişti. Dar oamenii au murit! Când vom şti adevărul?
Am scris despre Adrian Păunescu de mai multe ori, am scris “Sub biruinţa birurilor grele” ale vieţii, plângându-şi pe “părinţii care mor”. Păunescu scria “Eu sunt cel care va urma”. S-a dus. (Să-l odihnească Dumnezeu în Pacea Sa!)
S-a dus acel vulcan care electriza mulţimile şi, de pe culmea nemuririi, ne trimite o poezie care n-a văzut lumina tiparului, dar prin ea spune atâta adevăr al timpului ce-l trăim, dând sfaturi dure celor ce conduc îndemnându-i la lucruri concrete pentru a ţine ţara la standardul de existenţă. Se adresează direct împotriva lenei, a leneşilor, care aşteaptă ca binele să vină fără muncă.
“La muncă derbedei, că trece anul/ Şi vin ăilalţi şi-o să vă ia ciolanul.”
Cunoscând bine ce s-a întâmplat după ‘89, Păunescu aduce aminte pierderile importante ale ţării, ale sufletului, dacă putem spune aşa: “C-aţi luat o ţară de mai mare dragul/ Şi i-aţi distrus averile şi steagul/ Şi prin complicităţi cu demoni aprigi/ Aţi desfiinţat uzine, câmpuri, fabrici!”
E adevărat că A. Păunescu a scris până la 67 de ani, cât altul într-o mie, iar multe din scrieri sunt nemuritoare. Acest poet al Cetăţii a fost iubitor de adevărate valori, a fost o verigă trainică în lanţul generaţiilor, a fost şi rămâne un imens poet de factură socială, marcând cu jaloane istoria culturii noastre. Din păcate, unii doar acum, după moartea poetului, au ajuns la concluzia că avem ce căuta prin Evul Mediu, încercând în unele centre răzleţe o rememorare a istoriei: “La greul greu care mereu ne-ncearcă/Răspundeţi cu un greu de moarte, parcă/Şi i-aţi găsit şi bolii un remediu/ Întoarceţi România-n Evul Mediu”.
Atunci când nu se puteau introduce în poezie şi proză cuvinte legate de religie, Păunescu publica crâmpee de colinde, din datini şi obiceiuri apropiate de religie. Acum, în această poezie fără titlu încearcă să se depăşească cu neputinţa de atunci, cu strigăte de asalt şi de atac. Acum, cu toată deschiderea fie ea şi politică, urlă din vizuina lui, dând dovadă că nu a fost disciplinat nicicând. Aşa a fost când a scris poezia “Analfabeţilor” la adresa cuplului Ceauşescu, apoi “Repetabila povară”. Mă întreb şi vă întreb: cine, oare, a mai îndrăznit în acele timpuri s-o înfrunte pe Elena Ceauşescu şi să se certe cu Nicolae Ceauşescu. Iată că o face şi acum, în aceste versuri nepublicate. Şi câte se vor mai găsi încă! “Mimaţi respectul pentru cele sfinte/ Dar vindeţi şi pământuri şi morminte/ Aţi inventat examene severe/ Supunere poporului spre-a-i cere”.
Am văzut cum au jubilat unii, care n-au făcut nimic în viaţa lor pentru acest popor şi pentru această ţară, când s-a interzis Cenaclul Flacăra! Se uită că suntem oameni trecători. Şi tot ce-i omenesc ne priveşte! Toţi greşim. Dacă nu am avea defecte am fi nişte sfinţi şi am avea locuri în calendare. Toţi facem compromisuri. Le făcea şi Păunescu, dar cu un preţ: să treacă scrisul lui de cenzură. Ce scenă penibilă în Senat! Ce mizerie! Ce lipsă de suflet la acel Nichipercea, cel mai mare peste televiziune, care-l pândea ca pe o jivină pe A. Păunescu! Oare acel nemernic, chiar nu ştia cât de bolnav era Poetul şi omul politic? El de pe atunci se lupta cu moartea! Şi l-a batjocorit. Cine? Un terchea-berchea l-a umilit pe un titan al poeziei româneşti! Câtă nesimţire!
Nu ştiu un altul mai luptător pentru o Basarabie dorită. El şi Vieru. Poetul A. Păunescu niciodată n-a fost de acord cu insultele aduse românilor. A fost stindardul tendinţelor din poezia patriotică, cea adevărată, cea de la Eminescu la Blaga, de la Ion Barbu la O. Goga. Era dorinţa bine intuită, a tinerilor cărora Poetul li se adresa atât de generos: “Te salut, generaţie în blugi!”
Cert este că puterea celor veniţi “la condus” nu l-a preţuit aşa cum se cuvine, cum merita, aşa cum l-au fraudat la alegerile uninominale din 2008-o tâmpenie electorală pusă la cale de Traian Băsescu care n-a îmbrăcat un costum când a adus un buchet de flori la sicriul depus la Uniunea Scriitorilor! În colegiul de la Hunedoara a fost învingător, iar a fost împins cel de pe locul trei, cu o mână de voturi doar!
Poetul, autorul celor 50 de cărţi de poezie şi publicistică, fenomen al metaforei neîntrecute, a fost umilit şi de Academia Română. Mor corifeii culturii române,dar se mută în lumea de dincolo, a eternităţii. Generaţiile care vin îl vor pune în drepturi. Doamne, ce mai cenaclu va fi în ceruri! S-a stins cu ţara în gând!
Teodor Curpaş