Deseori, în decursul activităţii Sale mesianice, Mântuitorul Iisus Hristos obişnuia să înfiereze anumite păcate şi vicii. Într-una din zile, Iisus Se găsea în mijlocul a “mii şi mii de oameni, încât se călcau unii pe alţii” (Luca XII; 1), dovadă a popularităţii şi a respectului de care Se bucura Domnul în rândul conaţionalilor Săi, a oamenilor simpli, în pofida invidiei şi a urii pe care le nutreau fariseii şi cărturarii la adresa Lui (Luca XI; 53-54). La un moment dat, cineva din mulţime Îl interpelează pe Iisus: “Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea”. Probleme privind succesiunea şi moştenirea averilor părinteşti au existat atunci şi există şi astăzi, dând întotdeauna naştere la adevărate lupte în cadrul familiilor, conflicte izvorâte din lăcomie şi egoism. Răspunsul Mântuitorului vine cu promptitudine: “Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi? Şi a zis către mulţime: Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale” (Luca XII; 12-15).
Toţi putem cădea în păcatul grav al lăcomiei, din care se nasc invidia, ilegalitatea, jurământul strâmb, beţia, îmbuibarea, furtul, desfrânarea, uciderea. Din dorinţa noastră de a poseda cât mai mult, de a acumula, îi ignorăm pe cei din jur, îi înşelăm, crezând că totul ni se cuvine. Cât de mult ne amăgim! Lăcomia duce la indiferentism, la exploatarea omului de către om, la distrugerea relaţiilor interumane, la crearea unui mediu în care cuvântul de ordine este a avea într-o cantitate cât mai mare, indiferent de mijoacele folosite în vederea atingerii scopului propus. Doar “scopul scuză mijloacele”, afirma Machiavelli. Şi astfel, iubirea dintre semeni rămâne o simplă expresie, iar setea de proprietate şi banul devin coordonate de bază, fiind înrudite cu minciuna, înşelătoria şi viclenia. Nu realizăm, însă, că acestea sunt arme ale diavolului, care ne doreşte pieirea şi care în clipa morţii ne va cere sufletul. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Dumnezeul unora este banul; Dumnezeul altora este pântecele. Nu sunt şi aceştia închinători la idoli?” Nu sunt aceştia slujitori ai diavolului? Lăcomia ne împiedică să-L căutăm pe Dumnezeu şi să ne preocupăm de mântuirea sufletelor noastre. Lăcomia îi zdrobeşte sufleteşte pe cei care ajung sclavii ei, căci aşa cum spune un înţelept proverb românesc, “lăcomia pierde omenia”. Toate pot fi cumpărate de către om, în afară de sănătate şi de fericire, care se găsesc într-o viaţă cumpătată şi echilibrată, în virtute, în Dumnezeu şi nu în mamona al lăcomiei sau în alte păcate care ne îndepărtează de Dumnezeu şi de Biserica Sa.
De cele mai multe ori, lăcomia se asociază cu egoismul. De fapt, egoismul este un păcat la modă, am putea spune. “Ce folos am eu dacă mă interesează soarta celor din jurul meu? se întreabă egoistul. Mai bine să trăiesc în minte cu impresia că eu sunt centrul acestui univers ostil, că eu sunt un fel de axis mundi şi întreaga lume este datoare să graviteze în jurul persoanei mele. Înseamnă că sunt egocentrist dacă vreau să trăiesc bine? Cine ştie ce-mi rezervă viitorul. Şi atunci, e un păcat faptul că nu suport gândul ca cineva să aibă parte numai de bucurii, iar eu numai de încercări?” Dar egoismul poate fi şi trebuie înlăturat prin iubire, milostenie şi compasiune faţă de semenii noştri. “Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu, ne îndeamnă Sfântul Maxim Mărturisitorul; nu căuta plăcerea în tine şi o vei găsi în ceilalţi”.
În altă ordine de idei, lăcomia mai comportă un sens şi anume, acela al îmbuibării. Îmbuibarea este pofta nemăsurată de mâncare şi băutură, care din mijloace de întreţinere ale vieţii, se transformă în însuşi scopul acesteia. Sfântul Nil Ascetul spune că stomacul devine prin lăcomie o mare ce nu poate fi umplută, iar Sfântul Ioan Scărarul scrie: “Diavolul stă în stomac şi-l împiedică pe om să se socoată sătul, chiar dacă ar fi înghiţit tot Egiptul şi ar fi băut tot Nilul”. Prin urmare, se impune să combatem, să contracarăm şi să eradicăm complet păcatul lăcomiei, ajutându-ne de toate mijloacele pe care Dumnezeu ni le-a încredinţat, pentru că “degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră, dacă în noi rămân rădăcinile care vor creşte din nou”, zice Sfântul Grigorie Teologul. Împotriva îmbuibării, care ne slăbeşte forţele fizice şi psihice, dând naştere multor boli grele – “mesele numeroase au creat boli numeroase”, afirmase Seneca – Biserica ne îndeamnă să ne rugăm înainte şi după masă, ca tot ce facem, “ori de mâncăm, ori de bem, toate spre slava lui Dumnezeu să le facem” (I Corinteni X; 31), să ne mulţumim cu ceea ce ni s-a dat (Luca X; 8), să deprindem cumpătarea în mâncare şi în băutură, să păzim posturile rânduite, care au tocmai menirea de a lupta contra lăcomiei şi a relelor ei urmări, amintindu-ne mereu de judecata viitoare şi de Împărăţia lui Dumnezeu care ne aşteaptă, dacă vom trăi cu vrednicie pe acest pământ.
Unul dintre remediile cele mai eficiente împotriva lăcomiei este postul, însoţit de înfrânare, nevoinţă, curăţie, milostenie şi rugăciune. “Postul, acest doctor al sufletului, îl face pe fiecare om să ia aminte la sine însuşi şi-l învaţă să-şi amintească de păcatele şi de lipsurile Sale”, consemna Sfântul Simeon Noul Teolog. Prin milostivirea lui Dumnezeu ne găsim în Postul Crăciunului, un prilej deosebit de a medita asupra stării noastre morale. Sunt oameni care postesc, aducând ca temei următorul motiv: “Eu postesc pentru că este sănătos!” Este adevărat. Chiar Sfântul Ioan Gură de Aur afirmase: “Postul este mama sănătăţii”. Dar tot acest Sfânt Părinte ne întreabă: “Dacă nu vă schimbaţi viaţa, de ce mai postiţi?” Observăm că, înainte de toate postul este o atitudine sufletească. Postul, cu aripile sale, rugăciunea şi milostenia, trebuie să fie o floare a dragostei noastre faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, dragoste ce ne face imitatori ai lui Dumnezeu. Să nu ne mirăm că un om poate deveni imitator al Domnului. Poate, dacă voieşte! Trăind în cumpătare, hrănindu-ne sufletul cu Dumnezeu, prin împlinirea voii şi a poruncilor Sale, înălţându-ne mintea spre cer prin rugăciune, ne preocupă mai puţin grija pentru cele materiale şi dobândim o dorinţă fierbinte de a ajunge cât mai aproape de El şi chiar de a ne contopi cu El. Postul împreunat cu dragostea este o jertfă adusă lui Dumnezeu, pentru Care suntem în stare să renunţăm cu bucurie la mâncarea, băutura şi petrecerile noastre şi să trăim o viaţă de concentrare, de rodire duhovnicească şi deplină unire cu El. Mai important decât postul trupesc este postul lăuntric (Marcu VII; 14-23, Matei XV; 11-20), adică abţinerea de la săvârşirea faptelor rele şi a păcatelor, care conduc inevitabil la ruperea legăturii dintre om şi Dumnezeu, precum şi dintre om şi semenii săi. Comiţând în mod constant păcatul, fără dorinţa sinceră de îndreptare şi înfrânare, omul ajunge în cele din urmă într-o stare de izolare totală şi, în acelaşi timp, de debusolare, pierzând direcţia în urcuşul său spre divinitate. Cu toate acestea, el nu este iremediabil pierdut; mai există o şansă: întoarcerea reală spre Dumnezeu, schimbarea mentalităţii şi înnoirea vieţii. O armă puternică împotriva păcatului este postul. Iată, deci, ce înseamnă şi ce importanţă covârşitoare are adevăratul post, acesta constituind o coordonată esenţială a vieţii creştine. “Dacă postul ar cârmui viaţa noastră, spune Sfântul Vasile cel Mare, atunci viaţa n-ar mai fi atât de plină de plâns şi de tristeţe. Postul ne-ar învăţa pe toţi să ne înfrânăm nu numai de la mâncare şi băutură, dar să izgonim şi iubirea de arginţi şi ura şi invidia şi răutatea şi lăcomia, precum şi orice viciu”.
Am remarcat, aşadar, în ce constă păcatul lăcomiei şi cum putem să-l contracarăm. Lăcomia ne pătrunde cu uşurinţă în suflet şi în trup; dar, întrucât, suntem persoane înzestrate de Dumnezeu cu voinţă liberă, avem puterea de a lupta împotriva acestui păcat, care rupe legătura noastră cu Părintele ceresc şi ne izolează de semenii noştri. Deşi avem impresia că lăcomia cu urmările ei ne asigură fericirea, să nu uităm niciodată că toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit vin numai de la Părintele luminilor şi că cel mai fericit om este acela care se aseamănă cel mai mult cu Dumnezeu, prin împlinirea continuă a voii Sale divine. Spre această fericire, a asemănării cu Dumnezeu, să tindem şi noi, păstrându-ne sufletele şi trupurile neîntinate, având certitudinea întâlnirii cu Domnul nostru Iisus Hristos şi a dobândirii vieţii veşnice.
Preot dr. Cristian Boloş
