O carte de mare interes: „Trezeşte-te, Dumnezeu există!”



COPERTA_Dumnezeu-exista_5.06X7

Pentru a începe a scrie despre Roxana Petronela Stavilă, m-am convins mai întâi că-şi iubeşte neamul românesc, cu tot ce are el ca zestre, inclusiv Limba Română şi că este poeta care poartă în fiinţa sa seva credinţei în Dumnezeu, a dragostei de ţară.

Citindu-i cu atenţie cartea, că numai aşa se poate citi această carte, mi-am dat seama că este scrisă cu sufletul, lucru care este înălţător şi care o face pe Roxana să se impună ca o voce puternică ce răsună pentru noi, cititorii.

A scris aceste 138 de pagini sub tutela îngerului ce-o păzeşte, care-i răspunde repetatei cereri „…ajută-mă în tot ceasul meu!” Şi, poate, la rugile multora ca Roxana se împlineşte, cât se poate, ceea ce dorim cu toţii: „Să fie lumină şi pace în ceruri/ Să fie pace în adâncuri/ Să fie pace pe Pământ”/. Devine aceasta o rugăciune de ocrotire pentru trăitorii acestei planete!

Spunea Voltaire: „Valoarea omului se măsoară după greutăţile biruite de el!”… şi dacă ar fi să-l credem, atunci, cu siguranţă, valoarea Roxanei Petronela Stavilă ar trebui să mai înalţe o culme a suferinţelor de-a lungul vieţii, deşi este foarte tânără. Printre altele a cunoscut şi invidia, pe care o încearcă toţi cei care au darul scrisului. Dar, dacă treci peste asta, vei fi un om mare! Şi, iată, după a doua carte editată, Roxana, cred, aproape a scăpat!

Autoarea a scris cât a simţit nevoia să se rostească, neforţând niciodată nota, scoţând cartea atunci când a considerat că ea dă în pârgă şi poate ajunge la cititori în aşa fel încât autoarea să comunice şi să se comunice. Pentru că poezia Roxanei este, înainte de toate, o radiografie a credinţei sale în Dumnezeu, transcriind în multe versuri grave, solemne, fără a fi retorice, tristeţea sufletului şi melancolia tăcerii, interogând chiar sfinţii şi pe Mântuitorul.

Poeta stă de veghe la neliniştile sufletelor noastre, întâmplărilor noastre şi chiar neîmplinirilor: „Poartă ordinea corectă, dar subtil şi neatent răzbate./ E aici… şi acolo – iată!/ Ba e sus, ba în josul paginii”/. Aş putea spune că această carte dezvăluie modernitatea unei tradiţionaliste şi că această carte are destinatar un personaj colectiv: credincioşii! Ce frumos! Alături de biserică – instituţie, Roxana reuşeşte să adune oamenii în jurul cărţii sale, făcând front comun cu tot ce are mai preţios omul – credinţa! Rar întâlnim azi autori atât de direcţi, care profesează un astfel de cult al poeziei fără să se aştepte la vreo răsplată. La locul său de muncă, la NV TV, duce o viaţă decentă şi convenţională, neplăcându-i să se afişeze ca scriitoare. Cred că atunci când scrie se transfigurează absorbită de ascensiunea spirituală a imaginaţiei şi a trăirilor sub pulsul credinţei. La ea ruga este la tot pasul, iar starea de spirit a poeziei sale este o încredere în valorile umaniste tradiţionale. Rareori a mai formulat cineva o atât de exigentă trimitere spre cele sfinte, într-o armonie plină de exactitate şi pregnanţă de poet: „Ce e în timp e fără de ceas./ Ce în spaţiu manifeşti nu-i palpabil, nu-i materie, nu-i pasul tare pe astfalt./ Unde zace a ta Lumină, e infinită şi fără de oprire,/ Doar dă-i şutul de pornire!”/.

La Roxana nu poate fi vorba de sarcasm şi nu rezidă niciodată în utilizarea unor cuvinte „tari”. Nu introduce termeni groteşti şi insistă asupra stilului enunţări, chiar în descrierea scenelor zguduitoare a drumului întunecimii, negarea lui, câştigarea puterii etc.

Uneori autoarea devine judecător cu figura impenetrabilă ce constată adevărul: „Focul arde şi străpunge,/ Orice val, orice celulă/ te încălzeşte şi te arde întru vibraţia Luminii curgătoare./ Fie că vrei, fie că eşti în nepăsare, Raza luminii tot te înconjoară/”.

M-am îndreptat asupra părţii de poezie a cărţii, care contribuie la mărirea valorii artistice a acestei civilizaţii, crezând într-o copilărie uitată, imposibil de reeditat. Cartea, cu o privire mai mult vie, aproape hipnotizată, urmăreşte ce se întâmplă în lumea timpului de la începuturi cu o curiozitate febrilă şi cu o adeziune totală la credinţa în Dumnezeu. Acum, citind cartea, recunosc faptul că autoarea nu este o… oarecare şi cu toată discreţia sa, ea se defineşte ca o personalitate în ale scrisului, făcând mereu îndemnul către noi „Trezeşte-te, Dumnezeu există!”.

Acest îndemn ar trebui să ne călăuzească la tot pasul pe toţi, chiar şi pe cei care ne conduc şi, mai ales, pe cei care nu frecventează biserica!

Este un crez al autoarei, crez ce nu poate fi răsucit sau rupt! Să spunem mereu ruga autoarei şi atunci vom simţi că ne este mai uşor în orice: „Înger Păzitor, te iubesc, ajută-mă în tot ceasul meu!”

P.S. – În data de 14 iulie 2016, la orele 16:00, în Salonul Alb, de la Restaurantul Mioriţa acest manuscris va fi prezentat publicului larg. Vă aşteptăm cu drag.

Teodor Curpaş





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts