Atestări documentare scrise ale oraşului Ardud



cetate-ardud1

Localitatea Ardud apare pentru prima dată atestată documentar în anul 1215 menţionat în „Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania”, întocmit de Coriolan Suciu sub numele de Herdeud. Tot sub acelaşi nume Herdeud Castrum şi aceiaşi dată este menţionat şi în Registrele de la Oradea (Registrum Varadiense). Înainte de invazia tătaro-mongolă, Ardudul este amintit la 1215 împreună cu cetăţile Satu Mare şi Medieşu Aurit. La 1215, înainte de această dată şi în continuare, pentru aflarea adevărului, „Scaunele de judecată” (tribunalele de azi) din comitatul Sătmar, zonele Ardud, Beltiug şi Crazna, aplicau metode pline de cruzime, cum au fost proba fierului încins (roşu) şi proba apei, pentru fapte deosebit de grave cum ar fi: încălcarea proprietăţii, omor, furt, înşelăciune, otrăvire, răpire, vrăjitorie etc.

Istoricul maghiar Maksai Ferenc, în lucrarea „Comitatul medieval Sătmar” (A Kozepkori Szatmar Megye) scrie (relatează) despre o companie ungurească care din dorinţa de a cuceri Transilvania şi respectiv zona de vest a Codrului au trimis o expediţie care s-a strecurat prin valea strâmtă a Someşului în aval, dinspre Dej spre Ardusat, trecând prin Tămaia şi Romad (localităţi dispărute lângă satul Pomi) în anul 1231. În drumul lor spre partea de vest a Codrului au trecut prin teritoriul împădurit a celor două păduri uriaşe „pădurea Finteuşului” şi „pădurea Ardudului” care se întindea de la Ardusat şi până la Cetatea Ardud. Autorul lucrării (Maksai F.) consemnează următoarele: în această vreme (1231) Ardudul figurează deja şi la poalele dealurilor, aceasta este o localitatea importantă şi în calitate de centru al unui teritoriu foarte mare (întins), ca şi un comitat.

În 1264 localitatea a fost acordată Cetăţii Sătmar cu care şi-a împărtăşit soarta până în anul 1319, când a fost ocupată de voievodul Nicolae (Mikloş), finul magistrului Mauriţiu (Moricz), dar din nou a fost redată Cetăţii Sătmarului prin donaţie de către regele Ungariei Carol Robert d’Anjou la sfârşitul anului 1319. În anul 1323 Petru (Peter) din familia Daroczi apare în calitate de comite de Ardud. În 1369, Ardudul este ridicat la rangul de oraş de câmpie. Din documentele vremii aflăm că cel mai mare val de rromi (ţigani) au apărut în partea de nord-vest a Transilvaniei (părţi ungurene) după anul 1385, respectiv în zona Ardudului, iar muzica lor s-a inspirat prin improvizaţii din baladele românilor şi astfel s-a născut muzica ţigănească veche.

cetatea-ardud3

Între anii 1378 şi 1392 este amintit ca district alături de districtul Medieşu Aurit, ambele districte aveau populaţie majoritară românească (possesiones olachales).

În 1392 întreaga zonă a Ardudului compusă din 10 sate româneşti au obţinut-o Balc şi Drag de la regele Sigismund pentru merite deosebite în luptele pentru apărarea regatului la 163 de ani de la prima donaţie. Deoarece donarea majorităţii domeniului s-a făcut sub domnia regelui Ludovic, iar Erdedallya (împrejurimile Ardudului) în 1383 erau încă în posesia regelui care de regulă au aparţinut de Solnocul Interior, confirmat într-un document mai vechi, printre satele Solnocului Interior, convieţuind în pace şi bună înţelegere. În perioada următoare după anul 1392, Ardudul, împreună cu cele 10 sate româneşti au aparţinut de ramura domeniului Beltiug. De asemenea este consemnat un document istoric numit „Izvorul” 1394, Lel. Bercs. II 22, copie; şi o diplomă emisă în 1394 în care sunt înşirate satele aparţinătoare de Erdedallya (împrejurimea Ardudului) care se întindea şi peste coama dealurilor în partea de est a Codrului până la cele două Asuage, Asuajul de sus şi Asujul de jos, care aparţineau de domeniul Ardudului. Localitatea Ardudului era numită localitatea de „matcă” de locuitorii din teritoriile aflate dedesubtul Ardudului. La 1408, George şi Sandrin, fii voievodului Drag primesc ca donaţie domeniul Beltiugului din partea regelui Sigismund al Ungariei. Începând cu această dată, la numele lor se va adăuga predicatul „Belteky”.

Aceasta a fost trista soartă a familiilor voievodale româneşti, nevoite să se maghiarizeze pentru a-şi menţine averea şi poziţia socială pe care şi-o câştigaseră prin vitejie şi demnitate. Cu privire la existenţa mai multor familii voievodale române în Transilvania, trebuie să consemnăm scrisoarea regelui Sigismund către Papa de la Roma din anul 1412 în care aminteşte de drepturile şi libertăţile acordate nobililor unguri, saşi, secui şi români, inclusiv celor din Comitatul Sătmar, Dragfienii stăpânii Ardudului, ceea ce înseamnă că nobilii români erau numeroşi şi recunoscuţi de regalitatea maghiară în mod deosebit de regele Sigismund de Luxemburg (1387-1437). Regii maghiari din viţa arpadiană se stinseseră cu Andrei al III-lea în anul 1301. Cei veniţi din „Apus” au recunoscut organizarea voievodală a românilor din Transilvania, aşa cum a fost Carol Robert (1308-1342), cel învins de Basarab I la Posada în anul 1330, Ludovic cel mare (1342-1382), cel care a atribuit Cetatea Chioarului celor doi voievozi maramureşeni etc. Pe la mijlocul secolului al XV-lea, Ioan Corvinul devine guvernatorul Ungariei, iar fiul său, Matei Corvin, rege în perioada anilor 1458-1490, fiind amândoi de origine română.

cetate-ardud2

Datorită rolului pe care l-au avut pe scena istoriei, familia Dragfienilor fiind proprietari şi administratori ai domeniului în perioada 1392-1555 timp de 163 de ani, iar în perioada de apogeu a lui Bal şi Drag, domeniul Drăgoşeştilor ajunsese, după Radu Popa, la 200-300 de sate în comitatele Satu Mare (Beltiug şi Cetatea Ardud) şi Solnocul de Mijloc (Cetatea şi districtul Chioar) precum şi în Maramureş peste 50 de sate, ajungând să stăpânească aproape tot nord-vestul Transilvaniei, majoritatea fiind sate româneşti (possesiones valaches).
Sursa – Monografia oraşului Ardud

Nicolae Ghişan





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts