More


    Ce citeam noi înainte de 1989?

    =

    Mai an, un ins cu capsa bine pusă, un guraliv cu un roi de fluturi în căpăţână, căruia îi merge gura ca meliţa, înjurând, demolând, la grămadă şi fără discernământ, tot ce temeinic a fost făcut înainte de evenimentele din decembrie 1989, tot ce s-a clădit aici, în Carpaţi, ne întreba “ce cărţi citeaţi voi în Epoca Ceauşescu?”. Mie îmi este uşor să dau un răspuns prompt şi argumentat unei întrebări atât de stupide. Citeam mult. Şi nu orice. Aveam ce citi şi pot demonstra că nu trăiam, chiar deloc, într-o “Sahară culturală” cum susţin unii.

    Într-o vreme postdecembristă, în care guvernanţii puneau umărul la demolarea culturii româneşti, în care crima, drogurile, violenţa, vulgaritatea, golăniile, pornografia, dezastrele, metodele de îmbogăţire fără număr, actele de terorism dominau televiziunile şi paginile ziarelor în care cultura nu avea loc. Prezenţi, însă, erau, ne amintim cu toţii, Adrian Copilu` Minune şi Nicolae Guţă, vedeta porno Laura Andreşan, Vali Vijelie, Adi de la Vâlcea, Carmen Şerban şi Minodora, cam toate manelistele acelor timpuri. Un sondaj scotea la iveală un adevăr cutremurător: un tânăr de azi, dacă se mai oboseşte să mai citească o singură carte într-un an! Iar “modelul” demn de urmat pentru mulţi era manelistul Nicolae Guţă, cel care, într-un an, de Revelion, sfidător şi arogant, aducea în studioul unei televiziuni acel BMW al lui, ultimul răcnet, la care, înainte de 1989, un Toma Caragiu, Dem Rădulescu, George Cozorici, Emanoil Petruţ, Puiu Călinescu, George Constantin şi alţi mari actori ai vremii nici n-ar fi îndrăznit să viseze.

    O “libertate” neîngrădit exprimată dădea “libertăţile” unui capitalism sălbatic care începea să invadeze totul, cultura, mai ales. Atunci, după 1990, “pigmeii, care se doreau mai înalţi decât sunt”, se aruncau asupra lui Emil Cioran, Eugen Barbu, Nae Ionescu, Densuşianu, Sadoveanu, Arghezi, Titus Popovici, Marin Preda, Petru Dimitriu, Haşdeu, N. Crainic, Geo Bogza, N. Iorga, Rebreanu, Slavici, Camil Petrescu, Călinescu, T. Vianu, Z. Stancu, N. Stănescu, N. Labiş, Fănuş Neagu, Gr. Vieru, E. Uricaru, Dinu Săraru, A. Buzura, N. Breban, D.R. Popescu, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Geo Dumitrescu. E. Jebeleanu, A. Păunescu. Se ajungea în acele zile la un grad de nesimţire de neimaginat. Intelighenţia românească era barbar lovită de nişte pigmei, prin lipsa de măsură, de nişte oameni ai prostiei, de ciurucuri – promovate pe toate canalele. Despre marii bărbaţi ai Neamului, despre marile personalităţi, care, la vremea lor de glorie, în tranşeea istoriei au făurit România Mare, nici nu se mai pomenea. Iar nemernicii triumfau! Oricum, aceşti inculţi nu pot vorbi despre Înaltul Domn al Poeziei şi Limbii Româneşti – Mihai Eminescu, autorul “Doinei” al “Luceafărului”, “Glossei”, “Odei”.

    Sincer, ca unul care, în viaţa mea, am trăit multe în acea perioadă a “obsedantului deceniu” şi după aceea, de multe ori, în astfel de cazuri, cuvintele lui Aristotel : “Prieten îmi este Platon, dar mai prieten îmi este Adevărul!”. Recunosc că mai ales după 1964 în România s-a făcut multe în cultură. Am avut ocazia să avem cărţi valoroase, pe care lumea le cânta şi le citea, vorbind despre ele, comentându-le: “O zi mai lungă decât veacul” (Cinghiz Aritmatov), “Un veac de singurătate” (G. G. Márquez), “Facla în ureche” (Elias Canetti), “Cartea milionarului” (Şt. Bănulescu), “Vocile nopţii” (A. Buzura), „Arhipelagul” (N. Iorgulescu), “Evul Mediu întâmplător” (Romulus Guga), cărţile lui Mircea Eliade, Gabriel Liiceanu, Fănuş Neagu, Adrian Păunescu, Marin Preda, O. Paler, V. Pârvan, N. Stănescu, E. Simion, L. Ulici etc. Am înşirat doar câteva titluri şi autori, la îndemână din acele vremuri. La care se adaugă Reeditarea, după 1964, a clasicilor români, traducerile unor mari scriitori străini. Aşa că, gureşul ar trebui să se obosească să parcurgă măcar o parte din titlurile de mai sus, pentru a se convinge că, pentru aceia care, într-adevăr, au vrut să citească, să afle noutăţile editoriale, ca intelectuali români, n-a existat acea invocată de el “Sahară culturală”. Eram atunci, mult mai uniţi, mai solidari scriitorii români, buni colegi de condei şi prieteni, pentru că “bucuriile şi satisfacţiile pe care ni le dau cultura şi arta nu le vor oferi, niciodată, fripturile şi murăturile” (regizorul Alex. Tocilescu).

    Teodor Curpaş



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img