În Sătmarul interbelic, printre străzile pietruite peste care răsunau paşii domnilor cu pălării negre şi foşnetul rochiilor lungi de duminică, viaţa culturală se înfiripa cu o încăpăţânare luminoasă. Oraşul şi întreg judeţul purtau încă amprenta vremurilor austro-ungare, dar după anul marii Uniri, peste Someş şi peste târgurile de câmpie începea să sufle un alt vânt: acela al unei conştiinţe româneşti care voia să-şi adune memoria, cartea şi chipul într-o instituţie durabilă.
Din lucrarea Învățământul secundar din părţile sătmărene în perioada interbelică: 1919-1940, a lui Ioan Viman, aflăm că înainte de 1918, judeţul Satu Mare avea deja câteva aşezăminte muzeale cunoscute: Muzeul Judeţean din Carei şi Muzeul Cercului „Kolcsey”, înfiinţat încă din 1892 la Satu Mare. Acesta din urmă îşi deschisese porţile publicului într-o vreme în care muzeul era privit drept templu al spiritului şi al istoriei locale. Însă anii tulburi de după război aveau să schimbe multe.
În primăvara anului 1920, Prefectura cerea Primăriei oraşului Satu Mare lămuriri asupra situaţiei muzeelor din Carei, Satu Mare şi Baia Mare. Administraţia românească voia să ştie dacă aceste instituţii culturale fuseseră preluate, dacă funcţionau şi sub ce conducere se aflau. Răspunsul Societăţii „Kolcsey” venea rece şi aproape dezamăgitor: muzeul nu era deschis şi nu fusese încă preluat de autorităţile române, iar la conducerea sa continua să se afle profesorul Majthenyi Andras.
Aceasta era imaginea unei provincii aflate între două epoci. Vechile structuri încă rezistau, iar noua administraţie încerca să organizeze cultura sub semnul statului român. Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor, prin Secretariatul General din Cluj, intervenea energic şi cerea Primăriei să înceapă tratative pentru transferul muzeului „Kolcsey”, în vederea organizării unui mare Muzeu Judeţean, împreună cu muzeul din Carei.
Dar adevărata emoţie culturală avea să cuprindă oraşul la 1 decembrie 1925, când la Satu Mare se deschidea un Muzeu Etnografic. Era ziua Unirii, iar inaugurarea purta parcă o simbolică aparte. În faţa oficialităţilor şi a publicului adunat cu solemnitate, deputatul Aurel Dragoş rostea cuvinte care au rămas ca o declaraţie de identitate: „Prin el vom arăta celor ce ne vizitează că am trăit şi trăim pe aceste plaiuri cu drepturi etnice.”
Muzeul fusese amenajat în două săli ale Primăriei, prin stăruinţa edililor locali şi cu sprijinul inspectorului artelor, ilustru sătmărean, Ştefan Mărcuş. Vizitatorii puteau admira cusături din Ţara Oaşului, covoare cu motive româneşti din jurul Băii Mari, ceramică populară şi valoroasa colecţie a lui Dariu Pop, alcătuită din obiecte etnografice şi cărţi rare. Era o lume întreagă aşezată în vitrine: lumea satului românesc, cu frumuseţea lui austeră şi curată.
Şi totuşi, destinul muzeului avea ceva tragic. După numai două săptămâni, porţile s-au închis, exponatele au fost puse în lăzi, iar presa vremii nota cu amărăciune acest eşec. Gazetarii cereau amenajarea unui adevărat Muzeu Judeţean în Pavilionul din Grădina Romei, loc de promenadă şi respiraţie urbană al Sătmarului de atunci.
Anii au trecut, însă situaţia culturală nu s-a schimbat prea mult. În 1936, revista „Afirmarea” constata că muzeele importante ale regiunii rămâneau cele din Baia Mare şi Baia Sprie. La Baia Mare funcţiona un muzeu cu nu mai puţin de 16 secţiuni, iar la Baia Sprie vizitatorii puteau vedea expoziţii de minerale şi roci, dar şi vestita îmbrăcăminte a lui Pintea Viteazul. Dincolo însă de bogăţia exponatelor, întreţinerea acestor aşezăminte lăsa mult de dorit.
Dacă muzeele trăiau încă sub semnul improvizaţiei, cinematograful cucerea însă publicul cu o forţă nouă şi irezistibilă. În preajma anului 1940, Satu Mare avea trei cinematografe care adunau seară de seară sute de oameni dornici să evadeze pentru câteva ceasuri în lumea filmului.
Cel mai mare era Cinematograful „Naţional”, aparţinând Uniunii Societăţilor Culturale, amenajat în sala „Urania”, cu impresionanta capacitate de 1200 de locuri. Acolo se înghesuiau elevi, funcţionari, militari şi doamne elegante, aşteptând stingerea luminilor. Cinematograful „Astra”, proprietate a societăţii cu acelaşi nume, avea 300 de locuri, iar „Metalul”, cinematograful meseriaşilor din Clubul Unio, putea primi 400 de spectatori. Şi în Baia Mare ori Carei cinematograful devenise o prezenţă firească a vieţii moderne.
Dar poate cea mai discretă şi mai profundă lucrare culturală se făcea prin carte.
Sătmarul avea o tradiţie veche a lecturii organizate. Încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Petru Bran întemeiase o „Societate de Lectură”, iar oameni precum Ioane Marcu şi Dariu Pop organizau cercuri de lectură în şcoli. Înainte de 1918, la Carei funcţionau biblioteci importante: Biblioteca Piariştilor cu peste 12.000 de volume, Biblioteca Gimnaziului Superior şi Biblioteca Muzeului Comitatens.
La Satu Mare, marile instituţii religioase şi şcolare adunaseră impresionante colecţii de carte. Biblioteca Episcopiei Romano-Catolice număra peste 25.000 de volume, iar la viitorul liceu „Mihai Eminescu” existau biblioteci separate pentru profesori şi elevi, cu cărţi româneşti şi străine. În saloanele Casinei Române, oamenii citeau ziare şi reviste, discutau politică şi literatură, în timp ce ASTRA desfăşura o adevărată campanie de înfiinţare a bibliotecilor săteşti.
Astfel, înainte de Primul Război Mondial, în sate precum Sătmărel, Turţ, Craidorolţ, Sanislău, Moftinu Mic ori Apa funcţionau deja biblioteci populare. În anii ’30, prefectul Octavian Ardelean putea afirma cu mândrie că aproape fiecare şcoală avea o bibliotecă.
Un neobosit susţinător al culturii rurale a fost scriitorul G. M. Zamfirescu, care, prin articolele sale, cerea mereu luminarea satelor prin carte şi lectură.
În acelaşi timp, mirosul de cerneală tipografică şi zgomotul maşinilor de imprimat făceau parte din identitatea oraşului. Satu Mare era un adevărat centru tipografic. În 1919 funcţionau aici şapte tipografii, una dintre ele aparţinând învăţătorilor români şi fiind condusă de Ioan Vescan. Pe străzile Cuza Vodă şi Gheorghe Lazăr se aflau tipografii cu nume sonore: „Gloria”, „Patria”, „Corvin”, „Globus”, „Atheneum”, „Pallas” sau „Balogh”.
Din aceste ateliere ieşeau ziare, cărţi, afişe şi manifeste politice. Litera tipărită devenise o armă culturală şi identitară.
Iar cartea îşi găsea apoi drumul spre cititori prin librăriile oraşului. Librăria „Huszar” de pe strada Cuza Vodă era cunoscută de intelectualii vremii, la fel ca librăria lui Dumitru Şuta ori cea din Pasajul Victoriei, numită „Lovy”. După război, în 1945, oraşul avea deja şase librării, semn că foamea de lectură nu dispăruse nici în vremuri grele.
Astfel arăta viaţa culturală a Sătmarului dintre cele două războaie: un amestec de entuziasm, improvizaţie şi speranţă. Muzee care se deschideau şi se închideau prea repede, cinematografe pline de oameni, biblioteci răspândite prin sate şi tipografii ce lucrau necontenit. Din toate acestea se năştea chipul unui ţinut care, între vechiul imperiu şi România modernă, încerca să-şi găsească propria voce culturală.
Nicolae Ghișan
