“Simbolul de credinţă” este înfăţişarea/prezentarea pe scurt a învăţăturii pe care creştinul trebuie să o cunoască, să o primească cu/întru credinţă, să o trăiască şi să o mărturisească. Această preţioasă comoară se mai numeşte “Simbolul niceo-constantinopolitan”, adică Simbolul de la Niceea şi Constantinopol. De ce? Fiindcă a fost alcătuit la primele două Sinoade Ecumenice: de la Niceea (anul 325) şi de la Constantinopol (anul 381). Cel dintâi, prin cei 318 Sfinţi Părinţi care au participat la lucrări, a statornicit primele şapte articole, care se ocupă cu învăţătura despre Dumnezeu-Tatăl şi despre Dumnezeu-Fiul întrupat pentru mântuirea noastră, adică despre Domnul Iisus Hristos, fiind îndreptate împotriva rătăcirii ereticului Arie, care susţinea idei defăimătoare la adresa Fiului lui Dumnezeu, coborându-L în rândul creaturilor. Al doilea Sinod Ecumenic, prin cei 150 Sfinţi Părinţi participanţi, a stabilit ultimele cinci articole, care privesc învăţătura despre Dumnezeu-Sfântul Duh, despre Sfânta Biserică, Sfintele Taine, învierea morţilor şi viaţa veşnică, fiind îndreptate împotriva ereticului Macedonie, care susţinea lucruri batjocoritoare despre Duhul Sfânt. Simbolul de credinţă a fost recunoscut, întărit şi recomandat ca fiind cea mai înaltă autoritate şi normă de credinţă în Biserică, de toate Sinoadele Ecumenice următoare.
Ca atare, “Simbolul credinţei” reprezintă o scurtă mărturisire a credinţei creştine, cuprinsă în Sfânta Tradiţie şi în Sfânta Scriptură. I se mai spune “Crez” sau “Credeu” (“cred eu”) pentru că arată ceea ce trebuie să creadă fiecare creştin spre a se mântui. Cuvântul “cred” înseamnă că eu primesc şi mărturisesc ceea ce învaţă Biserica despre Dumnezeu. Există o credinţă pe care se bazează legăturile dintre oameni (fundamentate pe încredere) şi există o credinţă care întreţine legătura omului cu Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu e primirea de către noi ca adevărate, pe bază de încredere în Dumnezeu şi pe baza unei vederi sufleteşti, a tuturor adevărurilor pe care le avem prin Descoperire dumnezeiască (Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie), în vederea mântuirii noastre. Credinţa, spune Sfântul Apostol Pavel, este “încredinţarea (adeverirea) celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei XI; 1).
Credinţa este darul lui Dumnezeu pentru oameni, prin care aceştia îl cunosc pe El. Cuprinsul credinţei, adică învăţătura Bisericii, este cuprinsul Descoperirii dumnezeieşti. Creştinul este dator să cunoască bine cuprinsul credinţei sale, nu numai pentru a-şi orândui viaţa în chip corect, ci şi pentru a nu fi amăgit de multele lucruri greşite şi deşarte pe care le întâlneşte.
Roadele credinţei sunt: 1. înţelegerea tainelor care depăşesc puterile minţii; 2. ridicarea sufletului până la Dumnezeu, cu Care unindu-ne, să ne putem mântui.
Credinţa precede cunoaşterea. Prin dreapta credinţă se realizează cunoaşterea lui Dumnezeu şi a adevărului Său şi tot prin credinţă ne ridicăm “la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni IV; 13), la starea desăvârşită şi duhovnicească. La cunoaştere se ridică omul înaintat în credinţă şi viaţă duhovnicească încă de aici, de pe pământ, dar desăvârşita cunoaştere se dobândeşte numai în viaţa viitoare.
Numele de “creştin” provine de la numele pe care l-a purtat Iisus: “Hristos”. Acest nume a fost dat creştinilor încă de la începutul existenţei Bisericii în oraşul Antiohia. De atunci şi până astăzi, toţi cei care cred în Iisus Hristos se numesc “creştini”. Credinţa creştină nu a fost prima credinţă în Dumnezeu, dar ea este cea mai completă, deoarece ne-a fost adusă de Iisus Hristos, de Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Cel Care ne-a învăţat cum trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu, cum să I ne rugăm şi cum să ajungem la El. înainte de apariţia creştinismului, oamenii au avut alte credinţe; ei credeau în mai mulţi dumnezei/zei. Aceste religii se numesc “politeiste”. Ele spuneau că nu există un singur Dumnezeu, ci mai mulţi, fiecare având grijă de o anumită parte a lumii. în afară de creştinism, mai sunt şi alte religii care afirmă că există un singur Dumnezeu, cum ar fi, de pildă, religia poporului evreu şi religia musulmană.
Creştinii afirmâ cu târie că Dumnezeu este Unul singur, că El este Cel Care l-a creat pe om şi i-a dat acestuia viaţă. însă Dumnezeu, deşi este Unul singur, este întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Fiecare persoană în parte este Dumnezeu, iar împreună alcătuiesc Sfânta Treime. Credinţa în Sfânta Treime ne-a fost descoperitâ prin propovăduirea Domnului Iisus Hristos, găsind-o în Sfânta Scriptură.
De asemenea, creştinii sunt datori să-şi mărturisească credinţa pe tot parcursul vieţii prin: 1. frecventarea bisericii; 2. rugăciune comună şi particulară; 3. venirea în ajutorul celor aflaţi în nevoi; 4. arătarea/promovarea ei în mijlocul oamenilor. Mergând la biserică demonstrăm că suntem creştini şi că biserica face parte din viaţa noastră. Ajutându-i pe cei necăjiţi îi arătăm lui Dumnezeu că ne pare rău pentru suferinţa celorlalţi şi că ne străduim să îi ajutăm. De altfel, şi lui Iisus I S-a făcut milă de cei slabi, bolnavi şi săraci, ajutându-i întotdeauna. Totodată, credinţa este mărturisită la fiecare Sfântă Liturghie, când rostim împreună, cu tărie, “Simbolul credinţei” sau “Crezul”, în care Biserica a adunat întreaga sa învăţătură.
Crezul are 12 articole, după cum urmează: 1. Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute. 2. Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. 3. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om. 4. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat. 5. Şi a înviat a treia zi, după Scripturi. 6. Şi S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. 7. Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit. 8. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede; Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin prooroci (articolele I-VIII vorbesc spre Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt). 9. Şi într-una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică (articolul IX vorbeşte despre Sfânta Biserică). 10. Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor (articolul X vorbeşte despre Sfintele Taine). 11. Aştept învierea morţilor. 12. Şi viaţa veacului, ce va să fie (articolele XI-XII vorbesc spre viaţa viitoare). Amin.
Crezul este, aşadar, sâmburele “Legii” noastre creştine ortodoxe. Calendarul şi schimbarea lui constituie un lucru omenesc şi nu înseamnă schimbarea Legii. însă, dacă ne-ar schimba cineva “Crezul”, ar însemna că ne-a schimbat “Legea/Credinţa”.
Preot dr. Cristian Boloş
