More

    Spre înălţimi!

    De când ne ştim muntele a fost o enigmă pentru om, dar şi o cale spre înălţare, spre infinit, spre “ceruri”, unde oamenii se înalţă şi spre care tind. Nu este unul între noi să nu se gândească la cer, unde acolo, sus, se află înaintaşii noştri, moşi şi strămoşi, care, după un timp petrecut pe pământ, ne aşteaptă acolo, sus, spre cele veşnice. Întotdeauna muntele a fost invidiat de om, însă, în acelaşi timp, a constituit şi un mijloc spre eternitate. Muntele i-a oferit omului condiţii de viaţă excelente – aer curat, pădure, material de construcţie, plante şi animale pentru hrană, peisaje de o frumuseţe de neînchipuit, frumoase în toate anotimpurile. Muntele va rămâne veşnic elementul natural care va influenţa, uneori decisiv, viaţa noastră. În acelaşi timp, muntele trebuie ocrotit, îngrijit, pentru noi şi cei care vor veni după noi, urmaşii noştri. Românul a fost legat de munţi, de când este pe acest pământ. Natura ne-a oferit o mare varietate de forme de relief, însă dominant a fost şi va fi muntele. De aceea, România este o ţară carpatică, dar şi o ţară dunăreană şi pontică. România a fost dăruită cu o asemenea îmbinare a elementelor naturale, încât a fost numită şi “Grădina Raiului”, dar şi “Grădina Maicii Domnului” de către Papa Ioan Paul la vizita făcută în România. Doamne, mare a fost şi mare este şi actualul Papă Francisc, care ne-a vizitat ţara, nu cu mult timp în urmă, lăsând o impresie din cele mai bune posibil.

    Din vechime strămoşii noştri erau consideraţi “legaţi de munţi”, adică oamenii munţilor. Aşa au rămas până azi şi aşa vor rămâne! Spunea savantul Simion Mehedinţi: “Noi vom pieri de aici, când vor dispărea munţii şi luna de pe cer, faţă de vecini poporul român nu ştiu să fi avut altă ţară în altă parte”.

    Omul care iubeşte muntele este întruchiparea spiritului românesc care vine de la strămoşii daci, cu trăsături specifice: ager, inteligent, uman, iubitor de natură cu care convieţuieşte, săritor la nevoie şi multe alte calităţi. Deşi judeţul nostru nu se laudă cu mulţi munţi uriaşi, există aici mulţi oameni ai muntelui, oameni valoroşi, iubitori de natură, isteţi, harnci, demni de prezentul ce-l trăim. Soarta multora dintre noi a făcut să ne întâlnim şi să convieţuim în oraşul de pe Someş - Satu Mare, oraş pe care-l îndrăgim cu toţii. Timpurile se schimbă mereu, dar oamenii cetăţii au rămas neclintiţi, precum muntele în calea tuturor vânturilor, a tuturor răutăţilor. Drumul nostru, al sătmărenilor, este într-un fel asemănător, dar cu destine diferite. Mulţi de aici au devenit cunoscuţi oameni de cultură, oameni ai condeiului, cunoscuţi şi recunoscuţi, atât în ţară şi chiar peste hotare. Mulţi au luptat şi luptă cu toate puterile pentru binele poporului din care fac parte. Mulţi au rămas “om al muntelui”, venind aici din zone muntoase şi nu caută să cedeze în faţa vânturilor, indiferent de puterea lor. Unii au luptat pentru a ajunge pe cele mai înalte culmi ale “munţilor”, pe care i-au cunoscut de când s-au născut şi care le-au fost călăuză toată viaţa.

    Faptele unora au încălzit inimile mulţimilor de oameni şi i-au ajutat să lupte pentru dreptate şi adevăr, căci bradul rămâne totdeauna în poziţie verticală, în ciuda tuturor vicisitudinilor şi întotdeauna verde, indiferent de anotimpuri.

    Realizând emisiunea “Glasul bisericii” am posibilitatea ca, în sărbători şi duminicile, în diverse biserici şi catedrale să văd mulţime de credincioşi rugându-se. Este ceva înălţător! Când vezi în Turţ, în frumoasa catedrală, mii de oameni în genunchi, apoi ridicându-se cu privirile spre cupolă, îmi dau seama că se gândesc la cer, la Dumnezeu, ştiind să-I mulţumească pentru tot! La fel în catedrala din Tăşnad, la biserica din Băbăşeşti, Cuța, Supur, Santău şi, de ce nu, în cea de lemn, improvizată, de lângă podul din Satu Mare! Doamne, ce oameni credincioşi, ce preoţi minunaţi, demni de admiraţie pentru dăruirea lor, pentru dragostea misiunii încredinţate. Acolo, credincioşii au învăţat bine, despre gândirea şi privirea spre înalt, spre locul unde sunt aşteptaţi cei cu sufletul curat, acolo unde sunt înaintaşii noştri, bunicii şi străbunicii şi… poate părinţii! Ce falnici munţi avem în ţară, ce mândrie şi ce bogăţie! Păcat că nu punem baza pe păstrarea şi îngrijirea lor şi a pădurilor, care se taie în neştire sub privirile blajine ale conducătorilor fără afecţiune pentru această frumoasă ţară. Conducătorii se duc şi… treptat nu se vor îndrepta spre înălţimi, dar munţii rămân falnici şi viguroşi şi-i vom privi noi, cei iubitori de natură şi ţară, cu mândrie atât de îndreptăţită! Munţii rămân pentru noi o cale de înălţare! Să-i iubim şi să-i ocrotim!

    Teodor Curpaş

    ȘTIRI RECENT ADĂUGATE